sâmbătă, 12 decembrie 2009
Pentru Marin Mincu
marți, 1 decembrie 2009
Ziua Nationala - ce sarbatorim?
Aşadar, ce să sărbătorim, de fapt, mai ales când distanţa dintre o patrie înţeleasă metafizic şi cea reală, în care înjurăm zilnic, este atât de mare?! Ce îi face pe unii, în afară de moda americană, să îşi atârne steaguri la geamuri sau pe maşini?! Nici măcar acel „acasă” atât de invocat este un concept fals – m-am simţit cel puţin la fel de „acasă” în Austria, în Franţa sau în Anglia. Cred că afinităţile structurale sunt mai importante decât predefiniţiile spaţio-temporale, pe care oricum nu le poţi schimba şi nu îţi pot oferi decât, cel mult, o nevroză. Iar faptul că – la fel de întâmplător – prima mea plecare din România a fost pe 1 decembrie mi-a produs o satisfacţie imensă, tocmai împotriva tuturor clişeelor abstracte, cărora ironia sorţii le dă uneori câte un bobârnac delicios.
duminică, 29 noiembrie 2009
emisiune tvr3
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
101 romane
PREFERINTELE MELE
Peter ACKROYD – Documentele Platon; Chatterton; Ultimul testament al lui Oscar Wilde
Gabriele D’ANNUNZIO – Il Piacere (Plăcerea)
Honoré de BALZAC – Iluzii pierdute; Moş Goriot; Femeia la treizeci de ani
Giovanni BOCCACCIO – Decameronul
Vitaliano BRANCATI – Anii pierduţi
Dino BUZZATI – Deşertul tătarilor
Italo CALVINO – Dacă într-o noapte de iarnă un călător
Albert CAMUS – Străinul; Ciuma
Mateiu I. Caragiale – Craii de Curtea-Veche
Férdinand CÉLINE – Călătorie la capătul nopţii; Moarte pe credit
Miguel de CERVANTES – Don Quijote
Julio CORTÁZAR – Şotron
Charles DICKENS – Oliver Twist; David Copperfield; Marile speranţe; Casa umbrelor
F. M. DOSTOIEVSKI – Crimă şi pedeapsă; Fraţii Karamazov; Idiotul; Însemnări din subterană
Umberto ECO – Numele trandafirului; Pendulul lui Foucault
Scott FITZGERALD – Marele Gatsby
Gustave FLAUBERT – Doamna Bovary; Salammbô; Bouvard şi Pecuchet; Educaţia sentimentală
John FOWLES – Magicianul; Daniel Martin; Iubita locotenentului francez
Théophile GAUTER – Domnişoara de Maupin
André GIDE – Paludes, Falsificatorii de bani, Pivniţele Vaticanului
William GOLDING – Împăratul muştelor
Thomas HARDY – Departe de lumea dezlănţuită; Tess d’Urbervilles
Hermann HESSE – Jocul cu mărgele de sticlă; Narcis şi Gură-de-Aur; Lupul de stepă
J.-K. HUYSMANS – În răspăr
James JOYCE – Portret al artistului la tinereţe; Ulise
Franz KAFKA – Procesul; Castelul; Metamorfoza
Milan KUNDERA – Insuportabila uşurătate a fiinţei; Cartea râsului şi a uitării
Choderlos de LACLOS – Legăturile periculoase
Giuseppe Tomasi di LAMPEDUSA – Ghepardul
Mario Vargas LLOSA – Războiul sfârşitului lumii; Conversaţie la Catedrala; Elogiu mamei vitrege; Mătuşa Julia şi condeierul
Jack LONDON – Martin Eden
Curzio MALAPARTE – Pielea
Thomas MANN – Muntele vrăjit; Casa Buddenbrook; Doctor Faustus; Moarte la Veneţia
Gabriel Garcia MÁRQUEZ – Toamna Patriarhului; Un veac de singurătate
Robert MUSIL – Omul fără însuşiri; Rătăcirile elevului Törless
Vladimir NABOKOV – Lolita
Giovanni PAPINI – Un om sfârşit; Gog
Pier Paolo PASOLINI – Petrol
Boris PASTERNAK – Doctor Jivago
Cesare PAVESE – Meseria de a trăi
Camil PETRESCU – Patul lui Procust
Gaius PETRONIUS – Satyricon
Marcel PROUST – În căutarea timpului pierdut
Pascal QUIGNARD – Toate dimineţile lumii; Terasă la Roma
François RABELAIS – Gargantua şi Pantagruel
Ernesto SÁBATO – Tunelul; Despre eroi şi morminte
Marchizul de SADE – Justine
J. D. SALINGER – De veghe în lanul de secară
Jean-Paul SARTRE – Greaţa
Alexandr SOLJENIŢÎN – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici; Arhipelagul Gulag
STENDHAL – Roşu şi negru; Mănăstirea din Parma
Lawrence STERNE – Viaţa şi opiniunile lui Tristam Shandy, Gentleman
Italo SVEVO – Conştiinţa lui Zeno
Patrick SÜSKIND – Parfumul
L. N. TOLSTOI – Război şi pace; Anna Karenina; Învierea; Moartea lui Ivan Ilici
Marguerite YOURCENAR – Memoriile lui Hadrian; Alexis
Oscar WILDE – Portretul lui Dorian Gray
miercuri, 4 noiembrie 2009
Despre imaginaţie
Unii ar spune că, dimpotrivă, raţiunea este cea care trebuie să funcţioneze, că totul se poate rezolva oarecum logic şi matematic. Desigur, asta numai în cazul în care ai ce algoritmiza, când ai date clare din care să poţi construi ipoteze şi concluzii – de cele mai multe ori însă totul se află încă în spectrul potenţialităţii, nimic nu e aşa de exact precum s-ar cere în teorie. Şi atunci biata raţiune insuficientă trebuie ajutată neapărat de imaginaţia care ştie să vadă şi să construiască acolo unde datele sunt friabile sau lipsesc cu desăvârşire. Deprivată de imaginaţie, raţiunea ajunge la un nivel contabil. Lipsa imaginaţiei naşte tirania raţiunii. Care, desigur, naşte, la rândul ei, monştri mai teribili decât în cazul somnului.
Educaţia pe care o primesc copiii de astăzi nu are nicio legătură cu dezvoltarea imaginaţiei. Construcţia unor creiere matematice şi a unor suflete stricte conduce la o (pseudo)imaginaţie bine controlată şi la o sensibilitate minimală, atât cât să poată recepta sloganele publicitare şi ideologice. Se spune, în legătură cu jocurile pe calculator, că dezvoltă imaginaţie. Nu dezvoltă, de fapt, decât o imaginaţie rea (mauvaise imagination) – niciodată copilul nu se va pune în locul celui pe care l-a împuşcat pe ecran, niciodată nu va dori să vadă cum ar fi să aleagă altă cale decât cea indicată ca fiind corectă, niciodată nu-şi va pune problema fecundităţii sau esteticii eşecului. Jocurile virtuale îl învaţă jocul eficienţei, pregătindu-l pentru o societate care nu îi va cere decât acest lucru toată viaţa: să fie eficient, docil, să îşi îndeplinească sarcinile, să acumuleze, cu alte cuvinte, cât mai multe puncte, astfel încât să treacă la un level superior, moment în care va primi, desigur, şi bonusuri. Ceea ce dezvoltă acest mecanism este egoismul „pozitiv” (slujind mitul eficienţei) şi duşmănia pentru cei care îţi bat recordul, acumulând mai multe puncte sau mai repede. De fapt, în acest caz este şi mai grav, imaginaţia nelipsind cu totul, ea fiind doar deturnată. Egoismul este nevroza imaginaţiei.
O şcoală în care să se dezvolte imaginaţia şi sensibilitatea ar fi, în ochii societăţii eficienţei, una dintre cele mai anarhice instituţii.
vineri, 9 octombrie 2009
Danke schön, Herta Müller!
Mai mult decât Brâncuşi sau Cioran, Herta Müller nu ne (mai) aparţine. Este scriitoare germană, născută în România – nici măcar de origine română. Însă, având în vedere că până la 34 de ani a crescut, s-a format şi a suferit în România, mă face să mă simt mult mai aproape de această scriitoare cu destin ciudat decât de nişte „români verzi” ca Păunescu sau Vadim. Faptul că scrie aproape numai despre România, cu sinceritate, pasiune, vigoare, fără ocol şi fără rest, ar trebui să ne-o apropie şi mai tare. Sper însă din toată inima să nu înceapă pe-aici, pe la noi, un snobism H.M., doar pentru că acum este un Nobel.
Herta Müller şi victoria ei mai reprezintă însă şi altceva decât un scriitor de calitate care primeşte un premiu extraordinar: este o recompensă (implicită) a unui destin vertical, H.M. fiind imaginea a ceea ce trebuie să fie un intelectual. Andrei Pleşu avea dreptate când spunea că ar trebui inventat pentru H.M. un Nobel pentru caracter. Poate că intelectualii aserviţi de pe prea-strâmtele maluri dâmboviţene vor privi mai atent şi vor lua aminte.
Nu i-am mulţumit în titlu Hertei Müller pentru câştigarea Nobelului. Premiul este al ei şi îi aparţine doar ei, nimeni nu ar trebui să şi-l mai asume, nici Germania, nici, cu atât mai puţin, România. Simt nevoia să îi mulţumesc pentru că a rezistat şi poate să ne ofere un dar mai preţios decât Nobelul: un exemplu! Astăzi, probabil că avem mai puţine destine exemplare decât premianţi Nobel. Acest premiu nu face decât să atragă atenţia şi mai mult asupra acestui destin şi scriiturii care îl mărturiseşte.
Aşadar, încă o dată: Danke schön, Herta Müller!
vineri, 2 octombrie 2009
Despre dedicaţii
Cred, totuşi, că am găsit o „formulă” (urăsc acest cuvânt – prea sec şi uniformizant) pentru o dedicaţie. Totuşi, este indicată folosirea ei cu parcimonie, pentru că forţa mesajului şi subtilitatea sa nu sunt de cheltuit pentru oricine. Ea ar suna cam aşa: „această carte (?), cu dragostea / prietenia „celui-mai-de-departe” / pentru „cel-mai-de-departe”. (A se vedea Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, partea I, cap. Despre iubirea de aproapele)
joi, 24 septembrie 2009
Folclor?!
marți, 15 septembrie 2009
Kundera
Acelaşi Kundera mă face să simt un mare gânditor, ceea ce e mai mult decât un mare scriitor, atunci când găsesc la el două afirmaţii fundamentale: „lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării” (Gustav Husak fiind „preşedintele uitării”) şi, în cadrul aceleiaşi dialectici memorie-uitare: „memoria dezgustului este mai puternică decât memoria tandreţei”. Cred că sunt cele două axiome ale cărţii (fiecare roman bun conţine cel puţin o axioma).
Tot aici găsim, de asemenea, două feluri de râs: al Diavolului (original) şi al Îngerilor (imitativ). Râsul ridicol. Prefer să tac. Şi să mă încrunt.
luni, 7 septembrie 2009
LITOST
Şi mai adaugă Kundera: „[…] istoria Cehiei este istoria litost-ei”. A cui să fie, oare, istoria noastră, a românilor?! Nu găsesc deocamdată nici un termen. Poate mioritismul, concept intraductibil şi Weltanschauung de neînţeles pentru cei din afară.
Şi, în acelaşi Kundera, ceva care la început poate stârni râsul, dar este un râs amar, diavolesc, care poate da acea stare de litost. Zdena îl acuză pe Mirek de faptul că „face dragoste ca un intelectual”. Aici intelectualii ar avea sigur ceva de comentat. Vorba lui Sollers: Bine că sunt doar scriitor… M-a ferit Dumnezeu să fiu intelectual!
sâmbătă, 5 septembrie 2009
crize
Anul acesta a debutat cu demonstraţii studenţeşti în Germania şi Spania, cu continuarea grevelor şi mitingurilor din Italia şi cu o grevă nou-nouţă în universităţile franceze, una care a durat patru luni şi nici acum nu şi-a găsit o finalitate, în ciuda încetării ei.
Dincolo de asta, marile dezamăgiri se numesc Sarkozy (în criză de imagine şi el de ceva vreme) şi Obama, care nu au reuşit să realizeze aproape nimic din lucrurile pentru care au fost votaţi cu atât patos. Valul de entuziasm general i-a cam înecat. (Citeam, la un moment dat, cum i s-a stricat prompterul lui Obama chiar când îşi prezenta echipa şi distinsul prezident şi şef al guvernului SUA, nu a ştiut numele doamnei ministru care urma a fi prezentată – succesele mediatice îşi arată uneori şi latura ironică; de citit şi articolul just şi bine informat al lui Dumitru Radu Popa din ultimul număr al revistei „Cultura”).
La noi, ce să mai spunem, s-a instalat de cu zorii acestui an cel mai slab guvern pe care l-a zămislit şi, sper eu, îl va mai zămisli vreodată neamul românesc. Un guvern ca un fiu nevârstnic născut din relaţia dramatică de o noapte a Anei Pauker cu Emil Bobu. Domina dominatrix şi Mutulică cel Nătăfleţ.
În plus, majoritatea prietenilor mei au tot felul de probleme: de sănătate, de identitate, accidentale, cronice, minore, dar sâcâitoare, financiare, conjugale.
De mine nu mai povestesc nimic, pentru că, în logica acestui an, voi rata naraţiunea. Nu-mi va ieşi nici asta, aşa cum nu au ieşit nici celelalte. Şi cum nu era de ajuns că cele noi eşuau lamentabil, s-au mai destrămat şi cele vechi şi, până atunci, aparent bune. Singurul câştig: câţiva oameni interesanţi, de foarte bună calitate, cunoscuţi în ultimele luni, ceea ce îmi dă iluzia că încă merită să trăieşti.
Şi, vorba unui prieten, încă nu s-a terminat. Sper totuşi să fie doar un an păcătos pe care să îl uit cât mai repede. Dar mi-e deja teamă de borna temporală 2010.
luni, 31 august 2009
Întâmpinare. Primul text
Scriind într-o epocă alexandrină par excellence, fatalmente, şi acest prim text nu putea să fie decât o scurtă exegeză despre ce reprezintă primul text. Dacă dăm crezare Vechiului Testament, primul text ar fi fost unul scurt şi hotărâtor, ca toate evenimentele inaugurale: Să fie lumină! Simetric, am putea deduce că ultimul text sau gest va fi legat de stingerea luminii. Dar să nu mergem atât de departe. Primul text nu poate fi, aşadar, conform tradiţiei, decât unul decisiv şi miraculos, căci el dă naştere unei lumi. Abia mai târziu, când începuturile au început să se repete şi lumile să semene şi chiar să concureze între ele, primul cuvânt nu a mai fost unul decisiv, ci unul de întâmpinare, de ademenire, de cucerire. Introducerile au devenit convenţionale sau pur explicative. Propedeutica de salon a trecut şi în text. Legile retoricii au impus un plicticos – prin repetiţia mijloacelor – captatio benevolentiae. Astăzi, de obicei, acesta nu mai captează decât un lung căscat. Celălalt stil, mai brutal, după cum îi spune şi numele – exortium ex abrupto – are dezavantajul că, percutând ca un pumn într-o mânuşă de boxeur, ceea ce urmează s-ar putea să nu se ridice la intensitatea începutului şi să nască, încă o dată, treptat, dezamăgirea. Astăzi, toate începuturile sunt fie căldicele ca un vânt de primăvară, fie goale ca o mănuşă de box dintr-un cui.
Şi un blog este, oarecum, o lume. Vă invit să intraţi şi să participaţi la crearea ei. Sper să vă trezesc reacţii prin ceea ce scriu, pe care să vi le şi exprimaţi tot aici. Vă mulţumesc de pe-acum pentru tot! Este prima şi ultima oară când o fac.