vineri, 9 octombrie 2009

Danke schön, Herta Müller!

Prima ştire pe care am aflat-o când m-am întors din centru, la prânz, a fost despre acordarea Premiului Nobel germano-româncei Herta Müller. Am fost atât de surprins şi, oarecum, răvăşit, încât am uitat să mă bucur. Astă-seară, într-un colţ de bar, beau pentru asta.
Mai mult decât Brâncuşi sau Cioran, Herta Müller nu ne (mai) aparţine. Este scriitoare germană, născută în România – nici măcar de origine română. Însă, având în vedere că până la 34 de ani a crescut, s-a format şi a suferit în România, mă face să mă simt mult mai aproape de această scriitoare cu destin ciudat decât de nişte „români verzi” ca Păunescu sau Vadim. Faptul că scrie aproape numai despre România, cu sinceritate, pasiune, vigoare, fără ocol şi fără rest, ar trebui să ne-o apropie şi mai tare. Sper însă din toată inima să nu înceapă pe-aici, pe la noi, un snobism H.M., doar pentru că acum este un Nobel.
Herta Müller şi victoria ei mai reprezintă însă şi altceva decât un scriitor de calitate care primeşte un premiu extraordinar: este o recompensă (implicită) a unui destin vertical, H.M. fiind imaginea a ceea ce trebuie să fie un intelectual. Andrei Pleşu avea dreptate când spunea că ar trebui inventat pentru H.M. un Nobel pentru caracter. Poate că intelectualii aserviţi de pe prea-strâmtele maluri dâmboviţene vor privi mai atent şi vor lua aminte.
Nu i-am mulţumit în titlu Hertei Müller pentru câştigarea Nobelului. Premiul este al ei şi îi aparţine doar ei, nimeni nu ar trebui să şi-l mai asume, nici Germania, nici, cu atât mai puţin, România. Simt nevoia să îi mulţumesc pentru că a rezistat şi poate să ne ofere un dar mai preţios decât Nobelul: un exemplu! Astăzi, probabil că avem mai puţine destine exemplare decât premianţi Nobel. Acest premiu nu face decât să atragă atenţia şi mai mult asupra acestui destin şi scriiturii care îl mărturiseşte.
Aşadar, încă o dată: Danke schön, Herta Müller!

vineri, 2 octombrie 2009

Despre dedicaţii

În ultima vreme, am primit foarte multe cărţi, mai ales de la necunoscuţi şi, evident, cu dedicaţie. Am văzut şi dedicaţiile de pe cărţile altora şi ceea ce pot afirma este că, în general, nu-mi plac dedicaţiile. Sună, majoritatea, ori stupid, ori plat, nu spun nimic. Ce înseamnă „cu toată dragostea” dacă o spune/ scrie un autor pe zece cărţi?! Cui oferă, de fapt, sentimentul mult râvnit? E fals şi, pe deasupra, inutil. Cu toată stima sau preţuirea sau respectul sună şi mai plat şi cu atât mai mult fără nici un conţinut. Şi, desigur, dacă nu oferi întreaga… indiferent ce, devii suspect. Adică ce, umbli cu jumătăţi de măsură?! Ori toată… ori nimic. Şi dacă pentru o persoană „oficială” e, oarecum, scuzabilă lipsa de inventică, în ceea ce priveşte apropiaţii – prieteni, rude, colegi şi, mai ales, femei – lucrurile se schimbă radical. Lor ai putea, cel puţin ipotetic, să le spui orice, adică să fii jucăuş şi experimentalist – mai ales dacă „adrisantul” are şi oarece cultură şi/sau umor. În schimb, aceleaşi platitudini îngrozitoare. Şi, la fel de lipsit de eleganţă mi se pare să repeţi aceeaşi dedicaţie pentru două persoane diferite, atunci când ea conţine un element particularizant, iar nu o afirmaţie generală. Insă, despre eleganţă… mai greu în lumea noastră de elefanţi plină de porţelanuri.
Cred, totuşi, că am găsit o „formulă” (urăsc acest cuvânt – prea sec şi uniformizant) pentru o dedicaţie. Totuşi, este indicată folosirea ei cu parcimonie, pentru că forţa mesajului şi subtilitatea sa nu sunt de cheltuit pentru oricine. Ea ar suna cam aşa: „această carte (?), cu dragostea / prietenia „celui-mai-de-departe” / pentru „cel-mai-de-departe”. (A se vedea Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, partea I, cap. Despre iubirea de aproapele)