marți, 26 octombrie 2010

Despre viitorul cartii

Daca va intereseaza ce viitor mai are cartea - concurata atat de mass-media, cat si de aparitia mijloacelor electronice de citire-redare (e-reader), dar si de inertia in crestere a cititorilor - puteti accesa acest mic dosar, din numarul 10/2010 al revistei Scrisul Romanesc, cu articole semnate de Irina Mavrodin, Adrian Cioroianu, Ioan Es. Pop, Nina Cassian, Andrei Codrescu, Dumitru Radu Popa, Carmen Firan, Adrian Sangeorzan, Mihai Ene etc.
Adresa este http://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_10_2010.pdf

marți, 5 octombrie 2010

Colocviile SpectActor


Va invit joi, 14 octombrie, ora 17.00 la o intalnire cu prozatoarea Gabriela Adamesteanu, care va avea loc in sala I. D. Sirbu a TNC, in cadrul Colocviilor SpectActor. Pe langa conferinta cu titlul Cum am scris O dimineata pierduta, cum am scris Provizorat, va fi lansat si ultimul roman al scriitoarei (Provizorat, ed. Polirom). Va astept cu drag!

vineri, 24 septembrie 2010

101 filme

La solicitarea mai multor prieteni, pe modelul celor 101 cărţi, am ales şi 101 filme, pe care vi le propun spre vizionare. Ca şi în cazul cărţilor, am combinat excelenţa cu alegeri pur pleziriste. În alte condiţii, poate alegerile se mai schimbă, dar nu în mod esenţial. Îmi păstrez, în orice caz, preferinţa pentru regizorii italieni, cărora le aparţine, probabil, jumătate din lista mea (şi ar mai fi fost loc de câteva filme ale lor, dar am zis să mai echilibrez puţin balanţa). Ordinea este cronologică, după cum se poate vedea, mi-ar fi fost greu să fac topuri (care oricum îmi displac profund). Vă aştept cu preferinţele şi completările voastre.

Un Chien andalou (Luis Buñuel, 1928)
City Lights (Charlie Chaplin, 1931)
Modern Times (Charlie Chaplin, 1936)
The Great Dictator (Charlie Chaplin, 1940)
Citizen Kane (Orson Welles, 1941)
Casablanca (Michael Curtiz, 1942)
Ladri di biciclette (Vittorio de Sica, 1948)
Seven Samurai (Akira Kurosawa, 1954)
La strada (Federico Fellini, 1954)
Senso (Luchino Visconti, 1954)
The Seventh Seal (Ingmar Bergman, 1957)
La dolce vita (Federico Fellini, 1960)
Rocco e i suoi fratelli (Luchino Visconti, 1960)
Judgment at Nuremberg (Stanley Kramer, 1961)
Il Gattopardo (Luchino Visconti, 1963)
8½ (Federico Fellini, 1963)
It’s a Mad Mad Mad Mad World (Stanley Kramer, 1963)
Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei, 1964)
Blow-Up (Michelangelo Antonioni, 1966)
Belle de Jour (Luis Buñuel, 1967)
Rosemary’s Baby (Roman Polanski, 1968)
Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1968)
2001: A Space Odyssey (Stanley Kubrick, 1968)
Il Conformista (Bernardo Bertolucci, 1970)
Zabriskie Point (Michelangelo Antonioni, 1970)
Il Decameron (Pier Paolo Pasolini, 1971)
A Clockwork Orange (Stanley Kubrick, 1971)
Morte a Venezia (Luchino Visconti, 1971)
Le Charme discret de la bourgeoisie (Luis Buñuel, 1972)
The Canterbury Tales (Pier Paolo Pasolini, 1972)
Roma (Federico Fellini, 1972)
The Godfather (Francis Ford Coppola, 1972)
Solaris (Andrei Tarkovsky, 1972)
Last Tango in Paris (Bernardo Bertolucci, 1973)
Amarcord (Federico Fellini, 1973)
Ludwig (Luchino Visconti, 1973)
La Grande Bouffe (Marco Ferreri, 1973)
Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei (Pier Paolo Pasolini, 1975)
The Passenger (Michelangelo Antonioni, 1975)
Dog Day Afternoon (Sidney Lumet, 1975)
1900 (Bernardo Bertolucci, 1976)
Taxi Driver (Martin Scorsese, 1976)
Annie Hall (Woody Allen, 1977)
Stalker (Andrei Tarkovsky, 1979)
Apocalypse Now (Francis Ford Coppola, 1979)
Manhattan (Woody Allen, 1979)
The Elephant Man (David Lynch, 1980)
Raging Bull (Martin Scorsese, 1980)
De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie, 1981)
E.T. (Steven Spielberg, 1982)
Amadeus (Milos Forman, 1984)
Once Upon a Time in America (Sergio Leone, 1984)
Glissando (Mircea Daneliuc, 1985)
Il Camorrista (Giuseppe Tornatore, 1986)
The Last Emperor (Bernardo Bertolucci, 1987)
Nuovo Cinema Paradiso (Giuseppe Tornatore, 1988)
Dangerous Liaisons (Stephen Frears, 1988)
Dead Poets Society (Peter Weir, 1989)
Goodfellas (Martin Scorsese, 1990)
The Silence of the Lambs (Jonathan Demme, 1991)
Tous les matins du monde (Alain Corneau, 1991)
Kafka (Steven Soderbergh, 1991)
The Doors (Oliver Stone, 1991)
Scent of a Woman (Martin Brest, 1992)
Hotel de lux (Dan Piţa, 1992)
Balanţa (Lucian Pintilie, 1992)
Schindler’s List (Steven Spielberg, 1993)
A Bronx Tale (Robert De Niro, 1993)
È pericoloso sporgersi (Nae Caranfil, 1993)
Arizona Dream (Emir Kusturica, 1993)
Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994)
Underground (Emir Kusturica, 1995)
Stealing Beauty (Bernardo Bertolucci, 1996)
Good Will Hunting (Gus van Sant, 1997)
Lolita (Adrian Lyne, 1997)
Black Cat, White Cat (Emir Kusturica, 1998)
The Legend of 1900 (Giuseppe Tornatore, 1998)
Matrix (Andy & Larry Wachowski, 1999)
Fight Club (David Fincher, 1999)
Eyes Wide Shut (Stanley Kubrick, 1999)
American Beauty (Sam Mendes, 1999)
Todo sobre mi madre (Pedro Almodóvar, 1999)
The Talented Mr. Ripley (Anthony Minghella, 1999)
Onegin (Martha Fiennes, 1999)
Malena (Giuseppe Tornatore, 2000)
A Beautiful Mind (Ron Howard, 2001)
Filantropica (Nae Caranfil, 2002)
Hable con ella (Pedro Almodóvar, 2002)
The Dreamers (Bernardo Bertolucci, 2003)
Hotel Rwanda (Terry George, 2004)
Der Untergang (Oliver Hirschbiegel, 2004)
La mala educatión (Pedro Almodóvar, 2004)
The Good Shepherd (Robert De Niro, 2006)
Das Leben der Anderen (Florian Henckel von Donnersmarck, 2006)
A Good Year (Ridley Scott, 2006)
Atonement (Joe Wright, 2007)
Auf der anderen Seite (Fatih Akin, 2007)
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (Cristian Mungiu, 2007)
The Reader (Stephen Daldry, 2008)
Vicky Cristina Barcelona (Woody Allen, 2008)
Inglorious Basterds (Quentin Tarantino, 2009)

duminică, 23 mai 2010

Festivalul Shakespeare

Scriu la câteva săptămâni după încheierea Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova tocmai pentru a lăsa timpul să decanteze impresiile. Am avut parte de întreaga gamă: am văzut, la această ediţie cu tema „Hamlet”, câteva spectacole extraordinare, am ratat câteva reprezentaţii şi au existat şi înscenări mediocre sau dezamăgitoare.
Pentru mine, revelaţia a fost spectacolul lui Oskaras Korsunovas, a cărui montare extrem de puternică şi angoasantă m-a impresionat. O scenografie aparte, folosind doar nişte mese de machiaj, care trimiteau inevitabil la teatrul de dincolo de cortină, o muzică alcătuită mai mult din sunete parazite, greu de suportat ca atare, creând tensiune şi sugerând starea de criză şi de culpă în care se desfăşoară acţiunea, actori de excepţie, şi, peste toate, regia atentă la detalii, cu „rezolvări” ingenioase, dar în logic ansamblului – cu alte cuvinte, un spectacol care se susţine pe tot parcursul său, fără fracturi şi fără compromisuri.
Un spectacol de excepţie a fost şi cel berlinez, în regia lui Thomas Ostermeier, oarecum de aşteptat după tot ce auzisem despre el. Deşi unele accente „pop” puteau lipsi, cuvântul cheie al acestei reprezentaţii este acela de „spectaculos”: toate lucrurile se întâmplă în acest spectacol, de la un Hamlet care pare afectat de „sindromul Tourette”, care ajunge să cânte rap şi să dialogheze cu publicul în engleză, şi de la o Ofelie care e în acelaşi timp şi Gertrude (actriţa schimbă cu uşurinţă registrele), la un Polonius absolut fabulos şi la un Laertes care trage cu mitraliera la nuntă. Totul se desfăşoară însă într-o logică strictă, toate convenţiile sunt spulberate pe rând, uneltele sunt la vedere şi, cu toate astea, nu te simţi nicio clipă înşelat; actorii joacă, toţi, excelent, niciunul nu dă impresia că ar fi ratat ceva din înţelegerea rolului său – totul este asumat şi justificat ca atare.
Un alt spectacol bun, cu multe elemente de noutate, mai ales având în vedere zona de provenienţă, a fost cel al coreenilor, care au dansat, au cântat, au „şamanizat”, oferind un final deschis, complex, surprinzător şi derutant, diferit aproape total de atmosfera de până atunci a reprezentaţiei.
Un spectacol inegal a fost cel polonez. Cu o viziune hipersexualizată, dusă până la extrem – incestul este universalizat: atât Polonius, cât şi Laertes atentează permanent la Ofelia, Hamlet intră într-o schemă oedipiană, dezbrăcându-şi cu brutalitate mama, în scena de dinaintea morţii lui Polonius, Guildenstern şi Rosenkrantz sunt homosexuali şi travestiţi şi, în compania lor, nici Hamlet nu pare a se simţi prea bine, toate celelalte personaje sunt etern excitate, Ofelia se dezbracă atunci când te aştepţi mai puţin, pe Gertrude o dezbracă şi Claudius, şi Hamlet, dar mai ales se dezbracă singură, parcă nesuportând hainele de pe ea, se dezbracă şi actriţa care o interpretează în scena teatrului în teatru, şi, pentru că trebuia să fie contrapusă şi o replică masculină, Claudius aleargă gol pe toată scena şi se tăvăleşte fără sens. Frumoasă scena morţii Ofeliei, cât şi rezolvarea scenică a înmormântării sale, interesantă şi soluţia utilizării, pe fundal, a unor imagini preluate de pe camerele de supraveghere plasate în diferitele colţuri ale unui oraş. Totuşi, prea puţin pentru ca această montare să fie una de anvergură, prea multe clişee în rest, iar actorul din Hamlet – total neconvingător.
Marea dezamăgirea a venit din partea celuilalt lituanian, Nekrosius, al cărui Macbeth îl savurasem cu entuziasm la ediţia precedentă. Hamlet-ul său însă ratează tot ceea ce reuşeşte Macbeth. O metaforită cu slabe legături cu piesa parazitează viziunea de ansamblu, aproape că nu există nicio idee de personaj, toţi joaca la fel, iar atmosfera de Siberie îngheţată e total neinspirată, blănile purtate de personaje nu fac altceva decât să sporească senzaţia de apăsare pe care ţi-o lasă, fără să vrea, de multe ori, spectacolul. Actorii, uşor îmbătrâniţi, nu reuşesc să transmită mare lucru, deşi buni, îţi dau senzaţia de aleatoriu – fiecare dintre ei ar putea interpreta şi celelalte roluri (Claudius pe Polonius, pe Hamlet pe Laertes şi viceversa). Elementele de decor care fascinau în celălalt spectacol, aici nu transmit aproape nimic. Concluzia: se vede că este un spectacol din secolul trecut, care a obosit, în ciuda schimbării a două generaţii de actori sau poate tocmai de aceea.
Nu am văzut spectacolul japonezilor, care s-a transmis pe ecran şi care am înţeles că a fost foarte bun, şi nici cel al chinezilor, care am înţeles că a fost foarte slab. De asemenea, nu am văzut spectacolul americanilor de la „Wooster Group”, de care criticul George Banu nu era deloc încântat, după cum îmi afirma într-un interviu pe care i l-am solicitat după festival. Şi tind să îl creditez total pe George Banu, cu ale cărui opinii s-a întâmplat să fiu mai mereu de acord.
Punctul de maxim a fost, însă, întâlnirea cu Robert Wilson, unul dintre cei mai importanţi artişti din secolul XX şi care a intrat în forţă şi în cel de-al XXI-lea. Dincolo de conferinţa-spectacol în care şi-a povestit începuturile sale în teatru, cu amănunte biografice (păstrate, din câte am înţeles, la fiecare reprezentaţie de acest gen), cât mai ales disponibilitatea de a răspunde la întrebări, de a se confesa, de a se deschide către un public atent şi avid mi s-au părut extraordinare. Robert Wilson transmitea, îl simţeai autentic, orice grimasă studiată îndelung venea totuşi dinlăuntrul său. A vorbit timp de două ore şi apoi, după prezentarea filmului piesei sale Hamlet – un monolog, a mai rămas încă o oră la discuţii. Un personaj fabulos, una dintre marile întâlniri pe care le poţi avea şi care mi-a revelat un artist de forţă, ce ţi se impune ca atare, pe care îl poţi doar iubi sau urî, care nu te poate lăsa în nici un caz indiferent.
Iar la finalul acestui festival, regretul de a reveni cu picioarele pe pământ, la mediocritatea cotidiană a unei Craiove anoste şi fără suflu.

vineri, 19 martie 2010

Craiova, eterna…

„În Craiova poţi fi academician, rector, savant, Premiul Nobel – dacă nu ai relaţii (de trib, gaşcă, bisericuţă), dacă nu ai un Naş, un cumnat, un fiu în post mare, eşti pierdut, nici loc la cimitir nu obţii…” (Ion D. Sîrbu, Jurnal, 1988)
După mai bine de 20 de ani condimentaţi cu democraţie originală, lucrurile nu par a se fi schimbat deloc. Clanurile, găştile, bisericuţele sunt înfloritoare, suntem în plin feudalism – orice semidoct ajuns într-o funcţie devine pe loc senior şi îşi arondează feuda cu pupincurişti, rude, vasali dispuşi să plătească un tribut cât mai important. Aici dacă nu eşti fiu/fiică, nepot/nepoată, fin şi afin (în ale matrapazlâcului), ţuţăr sau amantă – nu ai nicio şansă. Toate celelalte calităţi (inteligenţă, pregătire profesională, experienţă etc.) sunt secundare, dacă nu terţe. Cel mai important este să fii „al cuiva” (să nu uităm de prima întrebare ce ţi se pune, tradiţional, în aceste locuri: „Al cui eşti, maică?”), indiferent în ce mod – o ură grea se lasă asupra celui ce îndrăzneşte să fie independent, să nu se înroleze sub nici un drapel, să fie, cu alte cuvinte, liber. În locul tuturor compromisurilor, ţi se iartă orice, mai puţin libertatea, independenţa.
Caragiale, invitat să se mute la Craiova, avea, ca de obicei, dreptate: „Monşer, în Craiova nu se vine, din Craiova se fuge!” Şi, din câte îmi povestesc prietenii, toată România tinde să devină o Craiovă imensă şi apăsătoare.

luni, 15 martie 2010

serate ca la c'arte

Am plăcerea să vă invit, joi, 18 martie, de la ora 18.00, la lansarea Seratelor ca la c'arte !
După lansarea-pilot al cărei protagonist a fost poetul Adrian Bodnaru, primul episod îi va avea în centrul său pe Roxana şi Cătălin Ghiţă şi cartea lor despre Japonia (Darurile zeiţei Amaterasu). Astfel, din două în două săptămâni, veţi avea posibilitatea unei întâlniri cu diverşi scriitori – locali şi nu numai – care, cred eu, au ceva de exprimat în spaţiul literaturii române.
Vă aştept cu drag la librăria-ceainărie c'arte !

marți, 16 februarie 2010

Back to the Doors

Doors este, dintre toate, poate, trupa mea cea mai de suflet. Nu există stranietate mai mare a sonorităţilor asociate cu stranietatea versurilor lui Morrison (nu extraordinare ca literatură, dar uluitoare ca document interior şi mai ales în cocteilul cu ritmurile lui Manzarek). Salut, aşadar, şi aştept cu înfrigurare, lansarea (pe 9 aprilie, în SUA) primului film documentar despre Doors, realizat în colaborare cu cei trei membri supravieţuitori şi intitulat When You’re Strange. Se cunoaşte nemulţumirea generată printre membrii şi apropiaţii trupei de filmul regizat de Oliver Stone în urmă cu aproape două decenii, Manzarek declarând chiar că acest documentar este „antidotul” la „Doors”-ul lui Stone. Deşi poate părea superficial sau nedrept, filmul artistic rămâne unul de referinţă, iar faptul că l-am văzut de cel puţin 100 de ori spune ceva. Sper totuşi ca documentarul ce va să vină să nu fie o plicticoasă prezentare a parcursului trupei şi doar atât (în ciuda materialelor inedite pe care le conţine şi care au fost deja anunţate). Şi un element atractiv suplimentar: vocea naratorului din documentar este cea a lui Johnny Depp. Nu pot să îi urez decât: Break on through!

duminică, 10 ianuarie 2010

Burj Al-Kitsch

Am asistat, acum câteva zile – live, cum altfel! – la ceremonia oficială a inaugurării celei mai înalte construcţii umane – Burj Khalifa din Dubai. El măsoară nu mai puţin de 828 metri, spre deosebire de Turnul Taipei, ex-deţinătorul recordului, cu „doar” 509 m, şi a costat un miliard şi jumătate de dolari. Faptul că ambele sunt în Asia, iar ultimul se află în Dubai, nu cred ca miră pe nimeni, asiaticii în general şi arabii în special suferind de o manie a grandorii – excesul de podoabe, încărcarea barocă, preţiozitatea detaliilor, etalarea unei bunăstări controversate. Să nu uităm şi de celebrul hotel de lux Burj Al-Arab (şi el de 321 m). Spre deosebire de acesta, care este o capodoperă arhitectonică, ultima ispravă a emirilor nu aduce nimic nou în peisajul artistic, nu revoluţionează cu nimic tehnicile de construcţie şi, din analizele pe care le-am citit în treacăt, se pare că nici profit nu prea va aduce, deoarece costurile de întreţinere sunt imense. Aşadar, singura lui calitate pare a fi mărimea – şi, cum ştim dintr-o cunoscută reclamă, mărimea contează. Ea reprezintă simbolul puterii, exhibarea forţei, delirul grandorii. Un exerciţiu exhibiţionist şi inutil. Căci ce altceva ar căuta un zgârie-nori de acest fel în plin deşert, unde nu numai că domină orice altă construcţie, dar unde este aproape lipsit de o vecinătate respectabilă. Faţă de colibele cu care s-a obişnuit peisajul, Burj Khalifa pare desprins dintr-un SF mediocru. Nu este nicidecum o izbândă a umanului, ci o sfidare a acestuia. Nu doar prin dimensiunile aberante ci prin iraţionalitatea sa.
În poveşti, printre multiplele probe la care este supus eroul, există, uneori, şi cea de a realiza o construcţie până la cer – de obicei, o scară sau un pod. Dezideratul părea a fi realizat, însă această construcţie nu duce la cer – nici pe departe A Stairway to Heaven, cum cântă cei de la Led Zeppelin –, ci doar îi zgârie puţin norii.