tag:blogger.com,1999:blog-38421055877369222732024-03-13T20:02:52.459-07:00A reboursmihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.comBlogger24125tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-73119049604733033762011-07-02T23:57:00.000-07:002011-07-03T00:02:39.532-07:00De decadentia et alii<a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="http://2.bp.blogspot.com/-PLBtaomGHxA/ThAUADtnoxI/AAAAAAAAACI/DTjtvO8Y_X8/s1600/coperta_mihai_ene.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 213px; height: 320px;" src="http://2.bp.blogspot.com/-PLBtaomGHxA/ThAUADtnoxI/AAAAAAAAACI/DTjtvO8Y_X8/s320/coperta_mihai_ene.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5625017925814952722" /></a><br />„Lucrarea de faţă este rezultatul unui şir de perplexităţi care a dat naştere unui număr mult mai mare de întrebări şi de probleme. Prima dintre ele priveşte însuşi conceptul de decadentism, în cazul căruia încă există o înţelegere aproximativă, fiecare cercetător — mai ales în spaţiul literaturii române — utilizându-l în propria accepţie, de obicei conjuncturală şi niciodată teoretizată, atunci când nu de-a dreptul eronată. […] A doua perplexitate este provocată de inexistenţa, în peste un secol de literatură, a unei discuţii serioase asupra decadentismului, singura excepţie remarcabilă fiind Adrian Marino. […] O a treia constatare este faptul că, în literatura română, există un puternic filon de estetism decadent, dacă înţelegem această sintagmă dincolo de limitările ei istorice, ca pe o coordonată estetică fundamentală, precum romantismul şi clasicismul, constituind o doctrină şi un stil aparte şi având capacitatea să reapară oricând la nivel individual, prin contaminare livrescă ori pe baza unor afinităţi elective.”<br /><br /><br />„… decadentul este un estet amoral, cu rezerve importante de cinism, învăluit într-o ideatică pesimistă, care poate atinge nihilismul, servit de un acut simţ critic, dar dezvăluind şi o dimensiune bovarică, raportată la o imagine a aristocraţiei pe care el însuşi o remodelează, şi profesând un elitism hedonist, în care rafinamentul simţurilor se îmbină cu stranietatea experienţei.”mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-39163029755345472732011-06-01T13:57:00.000-07:002011-06-01T13:59:11.077-07:00Conferinta despre Ion Vinea<a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="http://4.bp.blogspot.com/-a72-SeFLVqw/TeaoFL9TX7I/AAAAAAAAAB8/bSwO0FJfEdw/s1600/afis-vinea.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 224px; height: 299px;" src="http://4.bp.blogspot.com/-a72-SeFLVqw/TeaoFL9TX7I/AAAAAAAAAB8/bSwO0FJfEdw/s320/afis-vinea.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5613358792626626482" /></a><br />Cazul lui Ion Vinea este unul aparte în peisajul literaturii române. De aceeaşi vârstă cu Blaga, debutant sub auspicii simboliste, conduce timp de un deceniu cea mai importantă şi longevivă revistă românească de avangardă şi scrie o poezie modernistă plasată între crepuscularismul de un modernism moderat, pe de-o parte, şi „poezia pură” şi ermetism, pe de altă parte. Proza, cu vădite determinaţii estete şi decadente, dar influenţată şi de psihanaliză, este, poate, chiar mai definitorie pentru scriitorul Vinea decât poezia care îl făcuse celebru. Şi peste toate, o lungă, activă şi contorsionată viaţă de gazetar, îmbinând stilul rafinat cu forţa polemică. Un citadin cu nostalgii rurale, un avangardist melancolic şi retractil, un activist (inclusiv politic) cu o fire mai degrabă boemă, refuzându-şi permanent ascendentul de Oblomov balcanic. Acesta este Ion Vinea, o personalitate paradoxală, un antimodern (în accepţiunea teoreticianului Antoine Compagnon, care vedea în antimoderni pe „adevăraţii moderni”, cei care îşi problematizează propria modernitate) în toată puterea cuvântului.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-38279399863733209302011-04-30T10:01:00.000-07:002011-04-30T10:43:18.670-07:00Ernesto Sabato a pasit in ultimul TunelPeste nici doua luni, pe 24 iunie, ar fi implinit 100 de ani. Din pacate, marele prozator argentinian nu ne-a oferit prilejul sa il aniversam la centenar, ceea ce trebuia sa fie un festin se va transforma, inevitabil, intr-o evocare pioasa. Cu o biografie cum numai sud-americanii stiu sa aiba - studii exceptionale (in cazul sau, un doctorat in fizica, finalizat cu un loc de munca de lux - Laboratorul Curie din Paris), o tinerete militanta, angajata politic, urmata de o dez-vrajire ideologica, renuntarea la profesie pentru a se dedica in exclusivitate scrisului, o batranete lunga si linistita, plina de onoruri pe deplin meritate (din pacate, este un alt scriitor genial care ne paraseste fara sa fi primit Nobelul). Ca si Tunelul, romanul sau de debut din 1948, care reprezinta una dintre revelatiile mele adolescentine, reluat mai apoi, in timp, de cateva ori, Sabato insusi mi se pare o sinteza a spiritului sud-american si, in acelasi timp, un deschizator de drumuri, pe care au pasit mai apoi, cu nonsalanta, un Llosa, Cortazar sau Marquez. Un spirit liber, de un civism exemplar, un intelectual implicat si un scriitor de o calitate incontestabila. Dumnezeu sa-l odihneasca!mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-74192763869824407322011-04-23T03:11:00.000-07:002011-04-23T03:16:42.694-07:00Un film remarcabilhttp://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil<br />Acesta este link-ul unde puteti vedea unul dintre cele mai tulburatoare documentare despre URSS, despre relatia sa cu Hitler, despre originile comune ale nazismului si comunismului, despre ororile ascunse pe care rusii le-au facut chiar inainte de cele naziste (carora, de altfel, le-au folosit drept model), despre cum istoria trebuie inteleasa in complexitatea sa, ambivalent, si despre erorile grave care se pot repeta oricand, tocmai atunci cand ni se pare ca nu ar (mai) constitui niciun pericol.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-92024035040567527642010-10-26T23:56:00.000-07:002010-10-27T00:05:38.795-07:00Despre viitorul cartiiDaca va intereseaza ce viitor mai are cartea - concurata atat de mass-media, cat si de aparitia mijloacelor electronice de citire-redare (e-reader), dar si de inertia in crestere a cititorilor - puteti accesa acest mic dosar, din numarul 10/2010 al revistei Scrisul Romanesc, cu articole semnate de Irina Mavrodin, Adrian Cioroianu, Ioan Es. Pop, Nina Cassian, Andrei Codrescu, Dumitru Radu Popa, Carmen Firan, Adrian Sangeorzan, Mihai Ene etc. <br />Adresa este http://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_10_2010.pdfmihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-42694369287822176652010-10-05T22:30:00.000-07:002010-10-07T06:51:44.043-07:00Colocviile SpectActor<a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="http://3.bp.blogspot.com/_MBEybfM1JBA/TKwLGw0R5vI/AAAAAAAAABs/xvjJLk9xEoE/s1600/Provizorat+Adamesteanu+Craiova.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 214px; height: 320px;" src="http://3.bp.blogspot.com/_MBEybfM1JBA/TKwLGw0R5vI/AAAAAAAAABs/xvjJLk9xEoE/s320/Provizorat+Adamesteanu+Craiova.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5524803053688055538" /></a><br />Va invit joi, 14 octombrie, ora 17.00 la o intalnire cu prozatoarea Gabriela Adamesteanu, care va avea loc in sala I. D. Sirbu a TNC, in cadrul Colocviilor <span style="font-style:italic;">SpectActor</span>. Pe langa conferinta cu titlul <span style="font-style:italic;">Cum am scris <span style="font-weight:bold;">O dimineata pierduta</span>, cum am scris <span style="font-weight:bold;">Provizorat</span></span>, va fi lansat si ultimul roman al scriitoarei (<span style="font-style:italic;">Provizorat</span>, ed. Polirom). Va astept cu drag!mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-79554391796376594762010-09-24T12:38:00.000-07:002010-10-02T12:30:25.548-07:00101 filmeLa solicitarea mai multor prieteni, pe modelul celor 101 cărţi, am ales şi 101 filme, pe care vi le propun spre vizionare. Ca şi în cazul cărţilor, am combinat excelenţa cu alegeri pur pleziriste. În alte condiţii, poate alegerile se mai schimbă, dar nu în mod esenţial. Îmi păstrez, în orice caz, preferinţa pentru regizorii italieni, cărora le aparţine, probabil, jumătate din lista mea (şi ar mai fi fost loc de câteva filme ale lor, dar am zis să mai echilibrez puţin balanţa). Ordinea este cronologică, după cum se poate vedea, mi-ar fi fost greu să fac topuri (care oricum îmi displac profund). Vă aştept cu preferinţele şi completările voastre. <br /><br />Un Chien andalou (Luis Buñuel, 1928)<br />City Lights (Charlie Chaplin, 1931)<br />Modern Times (Charlie Chaplin, 1936)<br />The Great Dictator (Charlie Chaplin, 1940)<br />Citizen Kane (Orson Welles, 1941)<br />Casablanca (Michael Curtiz, 1942)<br />Ladri di biciclette (Vittorio de Sica, 1948)<br />Seven Samurai (Akira Kurosawa, 1954)<br />La strada (Federico Fellini, 1954)<br />Senso (Luchino Visconti, 1954)<br />The Seventh Seal (Ingmar Bergman, 1957)<br />La dolce vita (Federico Fellini, 1960)<br />Rocco e i suoi fratelli (Luchino Visconti, 1960)<br />Judgment at Nuremberg (Stanley Kramer, 1961)<br />Il Gattopardo (Luchino Visconti, 1963)<br />8½ (Federico Fellini, 1963)<br />It’s a Mad Mad Mad Mad World (Stanley Kramer, 1963)<br />Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei, 1964)<br />Blow-Up (Michelangelo Antonioni, 1966)<br />Belle de Jour (Luis Buñuel, 1967)<br />Rosemary’s Baby (Roman Polanski, 1968)<br />Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1968)<br />2001: A Space Odyssey (Stanley Kubrick, 1968)<br />Il Conformista (Bernardo Bertolucci, 1970)<br />Zabriskie Point (Michelangelo Antonioni, 1970)<br />Il Decameron (Pier Paolo Pasolini, 1971)<br />A Clockwork Orange (Stanley Kubrick, 1971)<br />Morte a Venezia (Luchino Visconti, 1971)<br />Le Charme discret de la bourgeoisie (Luis Buñuel, 1972)<br />The Canterbury Tales (Pier Paolo Pasolini, 1972)<br />Roma (Federico Fellini, 1972)<br />The Godfather (Francis Ford Coppola, 1972)<br />Solaris (Andrei Tarkovsky, 1972)<br />Last Tango in Paris (Bernardo Bertolucci, 1973)<br />Amarcord (Federico Fellini, 1973)<br />Ludwig (Luchino Visconti, 1973)<br />La Grande Bouffe (Marco Ferreri, 1973)<br />Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei (Pier Paolo Pasolini, 1975)<br />The Passenger (Michelangelo Antonioni, 1975)<br />Dog Day Afternoon (Sidney Lumet, 1975)<br />1900 (Bernardo Bertolucci, 1976)<br />Taxi Driver (Martin Scorsese, 1976)<br />Annie Hall (Woody Allen, 1977)<br />Stalker (Andrei Tarkovsky, 1979)<br />Apocalypse Now (Francis Ford Coppola, 1979)<br />Manhattan (Woody Allen, 1979)<br />The Elephant Man (David Lynch, 1980)<br />Raging Bull (Martin Scorsese, 1980)<br />De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie, 1981)<br />E.T. (Steven Spielberg, 1982)<br />Amadeus (Milos Forman, 1984)<br />Once Upon a Time in America (Sergio Leone, 1984)<br />Glissando (Mircea Daneliuc, 1985)<br />Il Camorrista (Giuseppe Tornatore, 1986)<br />The Last Emperor (Bernardo Bertolucci, 1987)<br />Nuovo Cinema Paradiso (Giuseppe Tornatore, 1988)<br />Dangerous Liaisons (Stephen Frears, 1988)<br />Dead Poets Society (Peter Weir, 1989)<br />Goodfellas (Martin Scorsese, 1990)<br />The Silence of the Lambs (Jonathan Demme, 1991)<br />Tous les matins du monde (Alain Corneau, 1991)<br />Kafka (Steven Soderbergh, 1991)<br />The Doors (Oliver Stone, 1991)<br />Scent of a Woman (Martin Brest, 1992)<br />Hotel de lux (Dan Piţa, 1992)<br />Balanţa (Lucian Pintilie, 1992)<br />Schindler’s List (Steven Spielberg, 1993)<br />A Bronx Tale (Robert De Niro, 1993)<br />È pericoloso sporgersi (Nae Caranfil, 1993)<br />Arizona Dream (Emir Kusturica, 1993)<br />Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994)<br />Underground (Emir Kusturica, 1995)<br />Stealing Beauty (Bernardo Bertolucci, 1996)<br />Good Will Hunting (Gus van Sant, 1997)<br />Lolita (Adrian Lyne, 1997)<br />Black Cat, White Cat (Emir Kusturica, 1998)<br />The Legend of 1900 (Giuseppe Tornatore, 1998)<br />Matrix (Andy & Larry Wachowski, 1999)<br />Fight Club (David Fincher, 1999)<br />Eyes Wide Shut (Stanley Kubrick, 1999)<br />American Beauty (Sam Mendes, 1999)<br />Todo sobre mi madre (Pedro Almodóvar, 1999)<br />The Talented Mr. Ripley (Anthony Minghella, 1999)<br />Onegin (Martha Fiennes, 1999)<br />Malena (Giuseppe Tornatore, 2000)<br />A Beautiful Mind (Ron Howard, 2001)<br />Filantropica (Nae Caranfil, 2002)<br />Hable con ella (Pedro Almodóvar, 2002)<br />The Dreamers (Bernardo Bertolucci, 2003)<br />Hotel Rwanda (Terry George, 2004)<br />Der Untergang (Oliver Hirschbiegel, 2004)<br />La mala educatión (Pedro Almodóvar, 2004)<br />The Good Shepherd (Robert De Niro, 2006)<br />Das Leben der Anderen (Florian Henckel von Donnersmarck, 2006)<br />A Good Year (Ridley Scott, 2006)<br />Atonement (Joe Wright, 2007)<br />Auf der anderen Seite (Fatih Akin, 2007)<br />4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (Cristian Mungiu, 2007)<br />The Reader (Stephen Daldry, 2008)<br />Vicky Cristina Barcelona (Woody Allen, 2008)<br />Inglorious Basterds (Quentin Tarantino, 2009)mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-85348797848667001302010-05-23T10:16:00.000-07:002010-05-23T22:51:06.146-07:00Festivalul ShakespeareScriu la câteva săptămâni după încheierea Festivalului Internaţional <span style="font-style:italic;">Shakespeare</span> de la Craiova tocmai pentru a lăsa timpul să decanteze impresiile. Am avut parte de întreaga gamă: am văzut, la această ediţie cu tema „Hamlet”, câteva spectacole extraordinare, am ratat câteva reprezentaţii şi au existat şi înscenări mediocre sau dezamăgitoare.<br />Pentru mine, revelaţia a fost spectacolul lui Oskaras Korsunovas, a cărui montare extrem de puternică şi angoasantă m-a impresionat. O scenografie aparte, folosind doar nişte mese de machiaj, care trimiteau inevitabil la teatrul de dincolo de cortină, o muzică alcătuită mai mult din sunete parazite, greu de suportat ca atare, creând tensiune şi sugerând starea de criză şi de culpă în care se desfăşoară acţiunea, actori de excepţie, şi, peste toate, regia atentă la detalii, cu „rezolvări” ingenioase, dar în logic ansamblului – cu alte cuvinte, un spectacol care se susţine pe tot parcursul său, fără fracturi şi fără compromisuri.<br />Un spectacol de excepţie a fost şi cel berlinez, în regia lui Thomas Ostermeier, oarecum de aşteptat după tot ce auzisem despre el. Deşi unele accente „pop” puteau lipsi, cuvântul cheie al acestei reprezentaţii este acela de „spectaculos”: toate lucrurile se întâmplă în acest spectacol, de la un Hamlet care pare afectat de „sindromul Tourette”, care ajunge să cânte rap şi să dialogheze cu publicul în engleză, şi de la o Ofelie care e în acelaşi timp şi Gertrude (actriţa schimbă cu uşurinţă registrele), la un Polonius absolut fabulos şi la un Laertes care trage cu mitraliera la nuntă. Totul se desfăşoară însă într-o logică strictă, toate convenţiile sunt spulberate pe rând, uneltele sunt la vedere şi, cu toate astea, nu te simţi nicio clipă înşelat; actorii joacă, toţi, excelent, niciunul nu dă impresia că ar fi ratat ceva din înţelegerea rolului său – totul este asumat şi justificat ca atare.<br />Un alt spectacol bun, cu multe elemente de noutate, mai ales având în vedere zona de provenienţă, a fost cel al coreenilor, care au dansat, au cântat, au „şamanizat”, oferind un final deschis, complex, surprinzător şi derutant, diferit aproape total de atmosfera de până atunci a reprezentaţiei.<br />Un spectacol inegal a fost cel polonez. Cu o viziune hipersexualizată, dusă până la extrem – incestul este universalizat: atât Polonius, cât şi Laertes atentează permanent la Ofelia, Hamlet intră într-o schemă oedipiană, dezbrăcându-şi cu brutalitate mama, în scena de dinaintea morţii lui Polonius, Guildenstern şi Rosenkrantz sunt homosexuali şi travestiţi şi, în compania lor, nici Hamlet nu pare a se simţi prea bine, toate celelalte personaje sunt etern excitate, Ofelia se dezbracă atunci când te aştepţi mai puţin, pe Gertrude o dezbracă şi Claudius, şi Hamlet, dar mai ales se dezbracă singură, parcă nesuportând hainele de pe ea, se dezbracă şi actriţa care o interpretează în scena teatrului în teatru, şi, pentru că trebuia să fie contrapusă şi o replică masculină, Claudius aleargă gol pe toată scena şi se tăvăleşte fără sens. Frumoasă scena morţii Ofeliei, cât şi rezolvarea scenică a înmormântării sale, interesantă şi soluţia utilizării, pe fundal, a unor imagini preluate de pe camerele de supraveghere plasate în diferitele colţuri ale unui oraş. Totuşi, prea puţin pentru ca această montare să fie una de anvergură, prea multe clişee în rest, iar actorul din Hamlet – total neconvingător.<br />Marea dezamăgirea a venit din partea celuilalt lituanian, Nekrosius, al cărui <span style="font-style:italic;">Macbeth</span> îl savurasem cu entuziasm la ediţia precedentă. <span style="font-style:italic;">Hamlet</span>-ul său însă ratează tot ceea ce reuşeşte Macbeth. O metaforită cu slabe legături cu piesa parazitează viziunea de ansamblu, aproape că nu există nicio idee de personaj, toţi joaca la fel, iar atmosfera de Siberie îngheţată e total neinspirată, blănile purtate de personaje nu fac altceva decât să sporească senzaţia de apăsare pe care ţi-o lasă, fără să vrea, de multe ori, spectacolul. Actorii, uşor îmbătrâniţi, nu reuşesc să transmită mare lucru, deşi buni, îţi dau senzaţia de aleatoriu – fiecare dintre ei ar putea interpreta şi celelalte roluri (Claudius pe Polonius, pe Hamlet pe Laertes şi viceversa). Elementele de decor care fascinau în celălalt spectacol, aici nu transmit aproape nimic. Concluzia: se vede că este un spectacol din secolul trecut, care a obosit, în ciuda schimbării a două generaţii de actori sau poate tocmai de aceea.<br />Nu am văzut spectacolul japonezilor, care s-a transmis pe ecran şi care am înţeles că a fost foarte bun, şi nici cel al chinezilor, care am înţeles că a fost foarte slab. De asemenea, nu am văzut spectacolul americanilor de la „Wooster Group”, de care criticul George Banu nu era deloc încântat, după cum îmi afirma într-un interviu pe care i l-am solicitat după festival. Şi tind să îl creditez total pe George Banu, cu ale cărui opinii s-a întâmplat să fiu mai mereu de acord.<br />Punctul de maxim a fost, însă, întâlnirea cu Robert Wilson, unul dintre cei mai importanţi artişti din secolul XX şi care a intrat în forţă şi în cel de-al XXI-lea. Dincolo de conferinţa-spectacol în care şi-a povestit începuturile sale în teatru, cu amănunte biografice (păstrate, din câte am înţeles, la fiecare reprezentaţie de acest gen), cât mai ales disponibilitatea de a răspunde la întrebări, de a se confesa, de a se deschide către un public atent şi avid mi s-au părut extraordinare. Robert Wilson transmitea, îl simţeai autentic, orice grimasă studiată îndelung venea totuşi dinlăuntrul său. A vorbit timp de două ore şi apoi, după prezentarea filmului piesei sale <span style="font-style:italic;">Hamlet – un monolog</span>, a mai rămas încă o oră la discuţii. Un personaj fabulos, una dintre marile întâlniri pe care le poţi avea şi care mi-a revelat un artist de forţă, ce ţi se impune ca atare, pe care îl poţi doar iubi sau urî, care nu te poate lăsa în nici un caz indiferent.<br />Iar la finalul acestui festival, regretul de a reveni cu picioarele pe pământ, la mediocritatea cotidiană a unei Craiove anoste şi fără suflu.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-67241590714350349182010-03-19T23:22:00.001-07:002010-03-19T23:29:06.264-07:00Craiova, eterna…„În Craiova poţi fi academician, rector, savant, Premiul Nobel – dacă nu ai relaţii (de trib, gaşcă, bisericuţă), dacă nu ai un Naş, un cumnat, un fiu în post mare, eşti pierdut, nici loc la cimitir nu obţii…” (Ion D. Sîrbu, Jurnal, 1988)<br />După mai bine de 20 de ani condimentaţi cu democraţie originală, lucrurile nu par a se fi schimbat deloc. Clanurile, găştile, bisericuţele sunt înfloritoare, suntem în plin feudalism – orice semidoct ajuns într-o funcţie devine pe loc senior şi îşi arondează feuda cu pupincurişti, rude, vasali dispuşi să plătească un tribut cât mai important. Aici dacă nu eşti fiu/fiică, nepot/nepoată, fin şi afin (în ale matrapazlâcului), ţuţăr sau amantă – nu ai nicio şansă. Toate celelalte calităţi (inteligenţă, pregătire profesională, experienţă etc.) sunt secundare, dacă nu terţe. Cel mai important este să fii „al cuiva” (să nu uităm de prima întrebare ce ţi se pune, tradiţional, în aceste locuri: „Al cui eşti, maică?”), indiferent în ce mod – o ură grea se lasă asupra celui ce îndrăzneşte să fie independent, să nu se înroleze sub nici un drapel, să fie, cu alte cuvinte, liber. În locul tuturor compromisurilor, ţi se iartă orice, mai puţin libertatea, independenţa.<br />Caragiale, invitat să se mute la Craiova, avea, ca de obicei, dreptate: „Monşer, în Craiova nu se vine, din Craiova se fuge!” Şi, din câte îmi povestesc prietenii, toată România tinde să devină o Craiovă imensă şi apăsătoare.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-83583384834052075382010-03-15T23:04:00.000-07:002010-03-16T12:02:19.932-07:00serate ca la c'arteAm plăcerea să vă invit, joi, 18 martie, de la ora 18.00, la lansarea <span style="font-style:italic;">Seratelor ca la <span style="font-weight:bold;">c'arte</span> !</span><br />După lansarea-pilot al cărei protagonist a fost poetul Adrian Bodnaru, primul episod îi va avea în centrul său pe Roxana şi Cătălin Ghiţă şi cartea lor despre Japonia (<span style="font-style:italic;">Darurile zeiţei Amaterasu</span>). Astfel, din două în două săptămâni, veţi avea posibilitatea unei întâlniri cu diverşi scriitori – locali şi nu numai – care, cred eu, au ceva de exprimat în spaţiul literaturii române.<br />Vă aştept cu drag la librăria-ceainărie <span style="font-weight:bold;">c'arte</span> !mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-53605392565609620522010-02-16T08:21:00.000-08:002010-02-16T08:23:52.314-08:00Back to the Doors<span style="font-style:italic;">Doors </span>este, dintre toate, poate, trupa mea cea mai de suflet. Nu există stranietate mai mare a sonorităţilor asociate cu stranietatea versurilor lui Morrison (nu extraordinare ca literatură, dar uluitoare ca document interior şi mai ales în cocteilul cu ritmurile lui Manzarek). Salut, aşadar, şi aştept cu înfrigurare, lansarea (pe 9 aprilie, în SUA) primului film documentar despre <span style="font-style:italic;">Doors</span>, realizat în colaborare cu cei trei membri supravieţuitori şi intitulat <span style="font-style:italic;">When You’re Strange</span>. Se cunoaşte nemulţumirea generată printre membrii şi apropiaţii trupei de filmul regizat de Oliver Stone în urmă cu aproape două decenii, Manzarek declarând chiar că acest documentar este „antidotul” la „Doors”-ul lui Stone. Deşi poate părea superficial sau nedrept, filmul artistic rămâne unul de referinţă, iar faptul că l-am văzut de cel puţin 100 de ori spune ceva. Sper totuşi ca documentarul ce va să vină să nu fie o plicticoasă prezentare a parcursului trupei şi doar atât (în ciuda materialelor inedite pe care le conţine şi care au fost deja anunţate). Şi un element atractiv suplimentar: vocea naratorului din documentar este cea a lui Johnny Depp. Nu pot să îi urez decât: <span style="font-style:italic;">Break on through!</span>mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-47015760068123727012010-01-10T00:14:00.000-08:002010-01-10T00:17:16.368-08:00Burj Al-KitschAm asistat, acum câteva zile – live, cum altfel! – la ceremonia oficială a inaugurării celei mai înalte construcţii umane – Burj Khalifa din Dubai. El măsoară nu mai puţin de 828 metri, spre deosebire de Turnul Taipei, ex-deţinătorul recordului, cu „doar” 509 m, şi a costat un miliard şi jumătate de dolari. Faptul că ambele sunt în Asia, iar ultimul se află în Dubai, nu cred ca miră pe nimeni, asiaticii în general şi arabii în special suferind de o manie a grandorii – excesul de podoabe, încărcarea barocă, preţiozitatea detaliilor, etalarea unei bunăstări controversate. Să nu uităm şi de celebrul hotel de lux Burj Al-Arab (şi el de 321 m). Spre deosebire de acesta, care este o capodoperă arhitectonică, ultima ispravă a emirilor nu aduce nimic nou în peisajul artistic, nu revoluţionează cu nimic tehnicile de construcţie şi, din analizele pe care le-am citit în treacăt, se pare că nici profit nu prea va aduce, deoarece costurile de întreţinere sunt imense. Aşadar, singura lui calitate pare a fi mărimea – şi, cum ştim dintr-o cunoscută reclamă, mărimea contează. Ea reprezintă simbolul puterii, exhibarea forţei, delirul grandorii. Un exerciţiu exhibiţionist şi inutil. Căci ce altceva ar căuta un zgârie-nori de acest fel în plin deşert, unde nu numai că domină orice altă construcţie, dar unde este aproape lipsit de o vecinătate respectabilă. Faţă de colibele cu care s-a obişnuit peisajul, Burj Khalifa pare desprins dintr-un SF mediocru. Nu este nicidecum o izbândă a umanului, ci o sfidare a acestuia. Nu doar prin dimensiunile aberante ci prin iraţionalitatea sa.<br />În poveşti, printre multiplele probe la care este supus eroul, există, uneori, şi cea de a realiza o construcţie până la cer – de obicei, o scară sau un pod. Dezideratul părea a fi realizat, însă această construcţie nu duce la cer – nici pe departe <span style="font-style:italic;">A Stairway to Heaven</span>, cum cântă cei de la Led Zeppelin –, ci doar îi zgârie puţin norii.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-26275396725382340302009-12-12T01:26:00.000-08:002009-12-12T01:27:53.443-08:00Pentru Marin MincuScriu abia la o săptămână de la moartea lui Marin Mincu, deoarece am aşteptat să îmi treacă tulburarea şi să ajung să cred faptul că, într-adevăr, Marin Mincu nu mai este. Trebuia să citesc miercurea trecută la cenaclul Euridice, alături de prietenul Radu Vancu. Aşteptam încă un telefon de la M.M. care să îmi confirme că şedinţa se va ţine în acest format. Nu am ştiut de ce nu m-a mai sunat, am aflat cu stupoare, abia vineri la prânz, faptul că luni, după o emisiune la TVR Cultural – pe care, întâmplător, am şi privit-o –, a făcut un atac cerebral, a intrat în comă, pentru ca vineri dimineaţa să treacă în altă lume, poate mai bună. Cu greu pot accepta, chiar şi acum, că omul care degaja atâta forţă, dinamism, viaţă nu se mai află printre noi. De astăzi, vom vorbi numai de bine despre Marin Mincu. Toate animozităţile personale, controversele, atacurile, mergând până la injurie, trebuie lăsate la o parte. Rămâne o operă imensă, variată, compozită, de neocolit. Nu am întâlnit prea des un om care să iubească atât de sincer cultura română, pentru a cărei promovare, în special în Italia, a făcut mai mult decât orice ambasadă, decât orice institut cultural. Rămân mărturie antologiile, traducerile, propriile cărţi scrise direct în italiană, apărute la edituri prestigioase şi câştigătoare de premii importante. Dacă s-ar fi putut, Marin Mincu ar fi trebuit clonat şi trimis în fiecare centru unde se află o catedra de românistică – sunt convins că în 10 ani chipul culturii – mai ales al literaturii – române în lume s-ar schimba radical. L-am auzit, la Cluj, vorbindu-ne tuturor despre cât de important este să facem ceva concret pentru cultura română în spaţiile occidentale unde ajungem. Personal, nu am avut nicio experienţă neplăcută cu Marin Mincu, dimpotrivă, de fiecare dată a fost mai mult decât respectuos şi chiar binevoitor, el, conflictualul prin excelenţă. Îmi rămân doar amintiri frumoase cu acest excepţional intelectual, foarte greu de suportat pentru alţii, dar pentru care a sosit vremea recunoaşterii <span style="font-style:italic;">sine ira et studio</span>. Măcar acum. Dumnezeu să-l odihnească în pace!mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-37377243703667909752009-12-01T07:51:00.000-08:002009-12-01T07:56:37.588-08:00Ziua Nationala - ce sarbatorim?E 1 decembrie. Ziua Naţională. Oare simte cineva ceva cu adevărat, dincolo de discursuri sforăitoare, parade, mititei şi nevoia de sărbătoare?! Când eram copil, şi chiar mai târziu, eram foarte înflăcărat, impresionat de istoria din care eram condamnaţi să ieşim bine. Astăzi mi-e greaţă de toată mascarada asta desuetă, un fel de machism naţional, în spatele căruia se cască un gol imens. Nu contest că orice individ este profund influenţat de mediul în care se formează, de genele pe care le primeşte, de limba în care îşi construieşte universul (şi care e poate mai importantă decât celelalte două). Este tot atât de evident că nu ne alegem locul unde ne naştem, dar, tot aşa cum nu ne alegem nici genele, nu putem nega că ne determină într-o mare măsură. Însă totul se opreşte aici. Restul nu e decât un contract şi nu trebuie să ne închipuim nicio cauzalitate metafizică. Să ţi se ceară să mori pentru patrie în virtutea unui accident este tot atât de ridicol ca şi când ţi s-ar cere să mori pentru că te-ai născut în anul 1980. E mai important să trăieşti şi să creezi într-o ţară – şi, implicit, şi pentru ea – decât să mori pentru ea. Tocmai de aceea războaiele mi se par la fel de absurde, atunci când nu sunt întemeiate strict pe interese economice sau strategice – atunci nu sunt absurde, sunt doar ticăloase, ca şi indivizii care vor să profite de pe urma lor.<br />Aşadar, ce să sărbătorim, de fapt, mai ales când distanţa dintre o patrie înţeleasă metafizic şi cea reală, în care înjurăm zilnic, este atât de mare?! Ce îi face pe unii, în afară de moda americană, să îşi atârne steaguri la geamuri sau pe maşini?! Nici măcar acel „acasă” atât de invocat este un concept fals – m-am simţit cel puţin la fel de „acasă” în Austria, în Franţa sau în Anglia. Cred că afinităţile structurale sunt mai importante decât predefiniţiile spaţio-temporale, pe care oricum nu le poţi schimba şi nu îţi pot oferi decât, cel mult, o nevroză. Iar faptul că – la fel de întâmplător – prima mea plecare din România a fost pe 1 decembrie mi-a produs o satisfacţie imensă, tocmai împotriva tuturor clişeelor abstracte, cărora ironia sorţii le dă uneori câte un bobârnac delicios.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-6002403692956953002009-11-29T00:50:00.000-08:002009-11-29T12:57:44.104-08:00emisiune tvr3<span style="font-weight:bold;">Pe 8 decembrie, la ora 16.30, va invit pe TVR3 la un dialog despre literatura, lectura, viata... O emisiune realizata de regizorul Bogdan Dragan.</span>mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-22827351253589847292009-11-14T00:54:00.000-08:002009-11-14T00:59:35.621-08:00101 romanePentru că tot este moda topurilor, a listelor, a exhibărilor etc., propun şi eu spre lectură o listă de 101 nu dalmaţieni, ci romane. Sunt şi câteva titluri considerate nuvele, cum ar fi <span style="font-style:italic;">Metamorfoza</span> lui Kafka şi <span style="font-style:italic;">Moarte la Veneţia</span> de Thomas Mann, dar care sunt mult prea importante şi mi-au plăcut în aşa măsură încât nu le pot ocoli (oricum, după standardele actuale, ele ar putea fi foarte uşor publicate drept micro-romane, mai ales în ceea ce priveşte <span style="font-style:italic;">Moarte la Veneţia</span>). Am trecut pe această listă doar cărţi citite, canonice sau nu, dar care mi-au plăcut şi m-au convins să le recomand şi altora, nu despre care am auzit că ar fi extraordinare (recunosc că nu am apucat să citesc până acum, de exemplu, <span style="font-style:italic;">Moby-Dick</span>, aşa că această listă e departe de a fi completă sau definitivă). Aştept sugestiile şi completările voastre!<br /><br />PREFERINTELE MELE<br /><br />Peter ACKROYD – Documentele Platon; Chatterton; Ultimul testament al lui Oscar Wilde<br />Gabriele D’ANNUNZIO – Il Piacere (Plăcerea)<br />Honoré de BALZAC – Iluzii pierdute; Moş Goriot; Femeia la treizeci de ani<br />Giovanni BOCCACCIO – Decameronul<br />Vitaliano BRANCATI – Anii pierduţi<br />Dino BUZZATI – Deşertul tătarilor<br />Italo CALVINO – Dacă într-o noapte de iarnă un călător<br />Albert CAMUS – Străinul; Ciuma<br />Mateiu I. Caragiale – Craii de Curtea-Veche<br />Férdinand CÉLINE – Călătorie la capătul nopţii; Moarte pe credit<br />Miguel de CERVANTES – Don Quijote<br />Julio CORTÁZAR – Şotron<br />Charles DICKENS – Oliver Twist; David Copperfield; Marile speranţe; Casa umbrelor<br />F. M. DOSTOIEVSKI – Crimă şi pedeapsă; Fraţii Karamazov; Idiotul; Însemnări din subterană<br />Umberto ECO – Numele trandafirului; Pendulul lui Foucault<br />Scott FITZGERALD – Marele Gatsby<br />Gustave FLAUBERT – Doamna Bovary; Salammbô; Bouvard şi Pecuchet; Educaţia sentimentală<br />John FOWLES – Magicianul; Daniel Martin; Iubita locotenentului francez<br />Théophile GAUTER – Domnişoara de Maupin<br />André GIDE – Paludes, Falsificatorii de bani, Pivniţele Vaticanului<br />William GOLDING – Împăratul muştelor<br />Thomas HARDY – Departe de lumea dezlănţuită; Tess d’Urbervilles<br />Hermann HESSE – Jocul cu mărgele de sticlă; Narcis şi Gură-de-Aur; Lupul de stepă<br />J.-K. HUYSMANS – În răspăr<br />James JOYCE – Portret al artistului la tinereţe; Ulise<br />Franz KAFKA – Procesul; Castelul; Metamorfoza<br />Milan KUNDERA – Insuportabila uşurătate a fiinţei; Cartea râsului şi a uitării<br />Choderlos de LACLOS – Legăturile periculoase<br />Giuseppe Tomasi di LAMPEDUSA – Ghepardul<br />Mario Vargas LLOSA – Războiul sfârşitului lumii; Conversaţie la Catedrala; Elogiu mamei vitrege; Mătuşa Julia şi condeierul<br />Jack LONDON – Martin Eden<br />Curzio MALAPARTE – Pielea<br />Thomas MANN – Muntele vrăjit; Casa Buddenbrook; Doctor Faustus; Moarte la Veneţia<br />Gabriel Garcia MÁRQUEZ – Toamna Patriarhului; Un veac de singurătate<br />Robert MUSIL – Omul fără însuşiri; Rătăcirile elevului Törless<br />Vladimir NABOKOV – Lolita<br />Giovanni PAPINI – Un om sfârşit; Gog<br />Pier Paolo PASOLINI – Petrol<br />Boris PASTERNAK – Doctor Jivago<br />Cesare PAVESE – Meseria de a trăi<br />Camil PETRESCU – Patul lui Procust<br />Gaius PETRONIUS – Satyricon<br />Marcel PROUST – În căutarea timpului pierdut<br />Pascal QUIGNARD – Toate dimineţile lumii; Terasă la Roma<br />François RABELAIS – Gargantua şi Pantagruel<br />Ernesto SÁBATO – Tunelul; Despre eroi şi morminte<br />Marchizul de SADE – Justine<br />J. D. SALINGER – De veghe în lanul de secară<br />Jean-Paul SARTRE – Greaţa<br />Alexandr SOLJENIŢÎN – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici; Arhipelagul Gulag<br />STENDHAL – Roşu şi negru; Mănăstirea din Parma<br />Lawrence STERNE – Viaţa şi opiniunile lui Tristam Shandy, Gentleman<br />Italo SVEVO – Conştiinţa lui Zeno<br />Patrick SÜSKIND – Parfumul<br />L. N. TOLSTOI – Război şi pace; Anna Karenina; Învierea; Moartea lui Ivan Ilici<br />Marguerite YOURCENAR – Memoriile lui Hadrian; Alexis<br />Oscar WILDE – Portretul lui Dorian Graymihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-31088077534188497392009-11-04T23:21:00.000-08:002009-11-07T09:31:15.232-08:00Despre imaginaţieOscar Wilde avea, ca de obicei, perfectă dreptate: toate nenorocirile din lume vin din lipsă de imaginaţie. Atât nefericirile individuale, cât şi marile drame ale umanităţii au la bază, în mare măsură, o profundă carenţă imaginativă. Răul vine când nu ne imaginăm cum este să fii celălalt, ce s-ar putea întâmpla într-o situaţie anume, ce alte căi de rezolvare s-ar putea găsi pentru problemele ivite la un moment dat. Nu suntem ocoliţi nici măcar în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, de multe ori alegerile proaste pe care le facem fiind rodul tot unei flagrante lipse a imaginaţiei.<br />Unii ar spune că, dimpotrivă, raţiunea este cea care trebuie să funcţioneze, că totul se poate rezolva oarecum logic şi matematic. Desigur, asta numai în cazul în care ai ce algoritmiza, când ai date clare din care să poţi construi ipoteze şi concluzii – de cele mai multe ori însă totul se află încă în spectrul potenţialităţii, nimic nu e aşa de exact precum s-ar cere în teorie. Şi atunci biata raţiune insuficientă trebuie ajutată neapărat de imaginaţia care ştie să vadă şi să construiască acolo unde datele sunt friabile sau lipsesc cu desăvârşire. Deprivată de imaginaţie, raţiunea ajunge la un nivel contabil. Lipsa imaginaţiei naşte tirania raţiunii. Care, desigur, naşte, la rândul ei, monştri mai teribili decât în cazul somnului.<br />Educaţia pe care o primesc copiii de astăzi nu are nicio legătură cu dezvoltarea imaginaţiei. Construcţia unor creiere matematice şi a unor suflete stricte conduce la o (pseudo)imaginaţie bine controlată şi la o sensibilitate minimală, atât cât să poată recepta sloganele publicitare şi ideologice. Se spune, în legătură cu jocurile pe calculator, că dezvoltă imaginaţie. Nu dezvoltă, de fapt, decât o imaginaţie rea (<span style="font-style:italic;">mauvaise imagination</span>) – niciodată copilul nu se va pune în locul celui pe care l-a împuşcat pe ecran, niciodată nu va dori să vadă cum ar fi să aleagă altă cale decât cea indicată ca fiind corectă, niciodată nu-şi va pune problema fecundităţii sau esteticii eşecului. Jocurile virtuale îl învaţă jocul eficienţei, pregătindu-l pentru o societate care nu îi va cere decât acest lucru toată viaţa: să fie eficient, docil, să îşi îndeplinească sarcinile, să acumuleze, cu alte cuvinte, cât mai multe puncte, astfel încât să treacă la un level superior, moment în care va primi, desigur, şi bonusuri. Ceea ce dezvoltă acest mecanism este egoismul „pozitiv” (slujind mitul eficienţei) şi duşmănia pentru cei care îţi bat recordul, acumulând mai multe puncte sau mai repede. De fapt, în acest caz este şi mai grav, imaginaţia nelipsind cu totul, ea fiind doar deturnată. Egoismul este nevroza imaginaţiei.<br />O şcoală în care să se dezvolte imaginaţia şi sensibilitatea ar fi, în ochii societăţii eficienţei, una dintre cele mai anarhice instituţii.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-35692815883377602912009-10-09T00:36:00.000-07:002009-10-09T00:38:11.485-07:00Danke schön, Herta Müller!Prima ştire pe care am aflat-o când m-am întors din centru, la prânz, a fost despre acordarea Premiului Nobel germano-româncei Herta Müller. Am fost atât de surprins şi, oarecum, răvăşit, încât am uitat să mă bucur. Astă-seară, într-un colţ de bar, beau pentru asta.<br />Mai mult decât Brâncuşi sau Cioran, Herta Müller nu ne (mai) aparţine. Este scriitoare germană, născută în România – nici măcar de origine română. Însă, având în vedere că până la 34 de ani a crescut, s-a format şi a suferit în România, mă face să mă simt mult mai aproape de această scriitoare cu destin ciudat decât de nişte „români verzi” ca Păunescu sau Vadim. Faptul că scrie aproape numai despre România, cu sinceritate, pasiune, vigoare, fără ocol şi fără rest, ar trebui să ne-o apropie şi mai tare. Sper însă din toată inima să nu înceapă pe-aici, pe la noi, un snobism H.M., doar pentru că acum este un Nobel.<br />Herta Müller şi victoria ei mai reprezintă însă şi altceva decât un scriitor de calitate care primeşte un premiu extraordinar: este o recompensă (implicită) a unui destin vertical, H.M. fiind imaginea a ceea ce trebuie să fie un intelectual. Andrei Pleşu avea dreptate când spunea că ar trebui inventat pentru H.M. un Nobel pentru caracter. Poate că intelectualii aserviţi de pe prea-strâmtele maluri dâmboviţene vor privi mai atent şi vor lua aminte.<br />Nu i-am mulţumit în titlu Hertei Müller pentru câştigarea Nobelului. Premiul este al ei şi îi aparţine doar ei, nimeni nu ar trebui să şi-l mai asume, nici Germania, nici, cu atât mai puţin, România. Simt nevoia să îi mulţumesc pentru că a rezistat şi poate să ne ofere un dar mai preţios decât Nobelul: un exemplu! Astăzi, probabil că avem mai puţine destine exemplare decât premianţi Nobel. Acest premiu nu face decât să atragă atenţia şi mai mult asupra acestui destin şi scriiturii care îl mărturiseşte.<br />Aşadar, încă o dată: <span style="font-weight:bold;">Danke schön, Herta Müller!</span>mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-12076689044998216772009-10-02T00:08:00.000-07:002009-10-02T00:17:17.782-07:00Despre dedicaţiiÎn ultima vreme, am primit foarte multe cărţi, mai ales de la necunoscuţi şi, evident, cu dedicaţie. Am văzut şi dedicaţiile de pe cărţile altora şi ceea ce pot afirma este că, în general, nu-mi plac dedicaţiile. Sună, majoritatea, ori stupid, ori plat, nu spun nimic. Ce înseamnă „cu toată dragostea” dacă o spune/ scrie un autor pe zece cărţi?! Cui oferă, de fapt, sentimentul mult râvnit? E fals şi, pe deasupra, inutil. Cu toată stima sau preţuirea sau respectul sună şi mai plat şi cu atât mai mult fără nici un conţinut. Şi, desigur, dacă nu oferi întreaga… indiferent ce, devii suspect. Adică ce, umbli cu jumătăţi de măsură?! Ori toată… ori nimic. Şi dacă pentru o persoană „oficială” e, oarecum, scuzabilă lipsa de inventică, în ceea ce priveşte apropiaţii – prieteni, rude, colegi şi, mai ales, femei – lucrurile se schimbă radical. Lor ai putea, cel puţin ipotetic, să le spui orice, adică să fii jucăuş şi experimentalist – mai ales dacă „adrisantul” are şi oarece cultură şi/sau umor. În schimb, aceleaşi platitudini îngrozitoare. Şi, la fel de lipsit de eleganţă mi se pare să repeţi aceeaşi dedicaţie pentru două persoane diferite, atunci când ea conţine un element particularizant, iar nu o afirmaţie generală. Insă, despre eleganţă… mai greu în lumea noastră de elefanţi plină de porţelanuri.<br />Cred, totuşi, că am găsit o „formulă” (urăsc acest cuvânt – prea sec şi uniformizant) pentru o dedicaţie. Totuşi, este indicată folosirea ei cu parcimonie, pentru că forţa mesajului şi subtilitatea sa nu sunt de cheltuit pentru oricine. Ea ar suna cam aşa: „această carte (?), cu dragostea / prietenia „celui-mai-de-departe” / pentru „cel-mai-de-departe”. (A se vedea Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, partea I, cap. Despre iubirea de aproapele)mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-89915199459773960762009-09-24T23:29:00.000-07:002009-09-24T23:30:55.602-07:00Folclor?!Încă de la mare depărtare, se aud nişte scârţâieli înfiorătoare, sunete a căror stridenţă nu poate fi concurată decât de vocea spartă care le însoţeşte. Cu cât mă apropii de Piaţa MV, cu atât infernul auditiv se intensifică. Nu, nu universul e cel care a început să scârţâie din încheieturi, e doar un concert de muzică populară (N.B. nu manele!) în aer liber, cum se mai obişnuieşte joia. Puhoiul de lume strâns în piaţă mă face să cred că am ajuns în altă dimensiune. Nişte juni în jeans şi tricouri mulate, cu diverse inscripţii (evident, nimic fără Dolce & Gabbana!), încing o horă, mai să-şi rupă pantofii lăcuiţi, cu boturi alungite. Entuziasmul, ataşamentul, sensibilitatea lor pentru valorile tradiţionale mă înduioşează. Nu ştiu cine a numit oribilităţile astea folclor şi ce legătură au ele cu tradiţia. Şi dacă au, atunci mai bine ne-am dispensa imediat de această tradiţie ridicolă, care lezează orice simţ estetic. Muzica, o lălăială anostă, în ciuda ritmului de multe ori alert, dar repetitiv până la saţietate, ţipătoare, precum culorile pe care le poartă admiratorii care, cum altfel, ţipă şi ei cu voioşie ingenuă. Textele, producţii inepte, platitudini sforăitoare sau lacrimogene, atunci când nu de-a dreptul stupide, izvorâte, cum altfel, din înţelepciunea de veacuri a poporului, vărsate în rime şchioape, care insultă inteligenţa şi abolesc orice pretenţie de poezie. Cât prost gust şi lipsă de talent pot încăpea în lume ca să genereze asemenea cataclisme artistice?! Cine mai are iluzii iluministe poate fi lecuit repede după un astfel de spectacol trist, suportând însă toate efectele secundare pe care le dă luciditatea.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-69144484043329113322009-09-15T21:32:00.000-07:002009-09-15T21:42:47.103-07:00KunderaMilan Kundera, în <span style="font-style:italic;">Cartea râsului şi a uitării<span style="font-weight:bold;"></span></span>, citându-l pe Goethe, din <span style="font-style:italic;">Divanul apusean-răsăritean<span style="font-weight:bold;"></span></span> : „Eşti în viaţă când mai trăiesc şi alţi oameni?” – cât de nietzscheană e această frază găsită la umanistul Goethe! Îl prefer pe acesta triumfalistului din Faust II, să mă ierte toţi cei ce încă mai cred în happy-end când e vorba despre om!…<br /><br />Acelaşi Kundera mă face să simt un mare gânditor, ceea ce e mai mult decât un mare scriitor, atunci când găsesc la el două afirmaţii fundamentale: „lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării” (Gustav Husak fiind „preşedintele uitării”) şi, în cadrul aceleiaşi dialectici memorie-uitare: „memoria dezgustului este mai puternică decât memoria tandreţei”. Cred că sunt cele două axiome ale cărţii (fiecare roman bun conţine cel puţin o axioma).<br /><br />Tot aici găsim, de asemenea, două feluri de râs: al Diavolului (original) şi al Îngerilor (imitativ). Râsul ridicol. Prefer să tac. Şi să mă încrunt.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-28564491393280497662009-09-07T07:36:00.000-07:002009-09-07T07:45:39.885-07:00LITOSTÎn <span style="font-style:italic;">Cartea râsului şi-a uitării</span>, de Milan Kundera, găsesc un termen <span style="font-style:italic;">tare</span>, specific cehilor, intraductibil într-o manieră precisă. Acest cuvânt este <span style="font-style:italic;">LITOST</span>. El e definit de autor drept „o stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, descoperită pe neaşteptate”. Conform lui Kundera, descoperirea este urmată de dorinţa imperativă de răzbunare, vendeta făcând parte din <span style="font-style:italic;">litost</span>. Percepută negativ, căci cumulează neputinţă şi orgoliu rănit, îi găsesc totuşi cel puţin două valenţe pozitive: conştientizarea propriei mizerii, chiar accidental descoperită, este primul pas spre luciditate, şi, în acelaşi timp, răzbunarea orgoliului rănit e o dovadă că mai există ceva în sine care merită apărat şi chiar resurse pentru a duce la bun sfârşit această acţiune care nu trebuie să fie în mod necesar una crudă sau absurdă.<br />Şi mai adaugă Kundera: „[…] istoria Cehiei este istoria <span style="font-style:italic;">litost</span>-ei”. A cui să fie, oare, istoria noastră, a românilor?! Nu găsesc deocamdată nici un termen. Poate <span style="font-style:italic;">mioritismul</span>, concept intraductibil şi <span style="font-style:italic;">Weltanschauung</span> de neînţeles pentru cei din afară.<br />Şi, în acelaşi Kundera, ceva care la început poate stârni râsul, dar este un râs amar, diavolesc, care poate da acea stare de litost. Zdena îl acuză pe Mirek de faptul că „face dragoste ca un intelectual”. Aici intelectualii ar avea sigur ceva de comentat. Vorba lui Sollers: Bine că sunt doar scriitor… M-a ferit Dumnezeu să fiu intelectual!mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-66048417721790960792009-09-05T04:36:00.000-07:002009-09-05T04:37:22.898-07:00crizeNu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine 2009 este cel mai prost an din istorie… cel puţin din istoria mea. Nici nu ştiu cu ce sa încep. Criza financiară este poate doar reflexul tuturor celorlalte rele, summa lor, pata colorată de pe hârtia de turnesol. Criza cea mai importantă nu este cea financiară, ci aceea spirituală, care de câteva decenii se adânceşte în tăcere şi presează din ce în ce mai puternic pe cerebelul atrofiat al lumii contemporane. Oameni debusolaţi, mici roboţei urmând neabătut linia partidului sau a firmei sau a familiei sau a altei entităţi castratoare. Intelectuali aserviţi, pramatii carismatice pentru vulg, securişti moralizatori, paiaţe nevertebrate, clanuri, clici, coterii, cine nu e cu noi e împotriva noastră etc.<br />Anul acesta a debutat cu demonstraţii studenţeşti în Germania şi Spania, cu continuarea grevelor şi mitingurilor din Italia şi cu o grevă nou-nouţă în universităţile franceze, una care a durat patru luni şi nici acum nu şi-a găsit o finalitate, în ciuda încetării ei. <br />Dincolo de asta, marile dezamăgiri se numesc Sarkozy (în criză de imagine şi el de ceva vreme) şi Obama, care nu au reuşit să realizeze aproape nimic din lucrurile pentru care au fost votaţi cu atât patos. Valul de entuziasm general i-a cam înecat. (Citeam, la un moment dat, cum i s-a stricat prompterul lui Obama chiar când îşi prezenta echipa şi distinsul prezident şi şef al guvernului SUA, nu a ştiut numele doamnei ministru care urma a fi prezentată – succesele mediatice îşi arată uneori şi latura ironică; de citit şi articolul just şi bine informat al lui Dumitru Radu Popa din ultimul număr al revistei „Cultura”). <br />La noi, ce să mai spunem, s-a instalat de cu zorii acestui an cel mai slab guvern pe care l-a zămislit şi, sper eu, îl va mai zămisli vreodată neamul românesc. Un guvern ca un fiu nevârstnic născut din relaţia dramatică de o noapte a Anei Pauker cu Emil Bobu. Domina dominatrix şi Mutulică cel Nătăfleţ.<br />În plus, majoritatea prietenilor mei au tot felul de probleme: de sănătate, de identitate, accidentale, cronice, minore, dar sâcâitoare, financiare, conjugale.<br />De mine nu mai povestesc nimic, pentru că, în logica acestui an, voi rata naraţiunea. Nu-mi va ieşi nici asta, aşa cum nu au ieşit nici celelalte. Şi cum nu era de ajuns că cele noi eşuau lamentabil, s-au mai destrămat şi cele vechi şi, până atunci, aparent bune. Singurul câştig: câţiva oameni interesanţi, de foarte bună calitate, cunoscuţi în ultimele luni, ceea ce îmi dă iluzia că încă merită să trăieşti.<br />Şi, vorba unui prieten, încă nu s-a terminat. Sper totuşi să fie doar un an păcătos pe care să îl uit cât mai repede. Dar mi-e deja teamă de borna temporală 2010.mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3842105587736922273.post-58838434376895025252009-08-31T07:48:00.000-07:002009-08-31T07:51:50.505-07:00Întâmpinare. Primul text<meta equiv="Content-Type" content="text/html; charset=utf-8"><meta name="ProgId" content="Word.Document"><meta name="Generator" content="Microsoft Word 11"><meta name="Originator" content="Microsoft Word 11"><link rel="File-List" href="file:///C:%5CDOCUME%7E1%5Cdelia%5CLOCALS%7E1%5CTemp%5Cmsohtml1%5C01%5Cclip_filelist.xml"><!--[if gte mso 9]><xml> <w:worddocument> <w:view>Normal</w:View> <w:zoom>0</w:Zoom> <w:punctuationkerning/> <w:validateagainstschemas/> <w:saveifxmlinvalid>false</w:SaveIfXMLInvalid> <w:ignoremixedcontent>false</w:IgnoreMixedContent> <w:alwaysshowplaceholdertext>false</w:AlwaysShowPlaceholderText> <w:compatibility> <w:breakwrappedtables/> <w:snaptogridincell/> <w:wraptextwithpunct/> <w:useasianbreakrules/> <w:dontgrowautofit/> </w:Compatibility> <w:browserlevel>MicrosoftInternetExplorer4</w:BrowserLevel> </w:WordDocument> </xml><![endif]--><!--[if gte mso 9]><xml> <w:latentstyles deflockedstate="false" latentstylecount="156"> </w:LatentStyles> </xml><![endif]--><style> <!-- /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-parent:""; margin:0cm; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:12.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-fareast-font-family:"Times New Roman";} @page Section1 {size:21.0cm 842.0pt; margin:2.0cm 2.0cm 2.0cm 2.0cm; mso-header-margin:35.45pt; mso-footer-margin:35.45pt; mso-paper-source:0;} div.Section1 {page:Section1;} --> </style><!--[if gte mso 10]> <style> /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:"Table Normal"; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-parent:""; mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt; mso-para-margin:0cm; mso-para-margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family:"Times New Roman"; mso-ansi-language:#0400; mso-fareast-language:#0400; mso-bidi-language:#0400;} </style> <![endif]--> <p style="text-align: justify;" class="MsoNormal"><span style="" lang="RO">Scriind într-o epocă alexandrină <i style="">par excellence</i>, fatalmente, şi acest prim text nu putea să fie decât o scurtă exegeză despre ce reprezintă <i style="">primul text</i>. Dacă dăm crezare Vechiului Testament, primul text ar fi fost unul scurt şi hotărâtor, ca toate evenimentele inaugurale: <i style="">Să fie lumină!</i> Simetric, am putea deduce că ultimul text sau gest va fi legat de stingerea luminii. Dar să nu mergem atât de departe. Primul text nu poate fi, aşadar, conform tradiţiei, decât unul decisiv şi miraculos, căci el dă naştere unei lumi. Abia mai târziu, când începuturile au început să se repete şi lumile să semene şi chiar să concureze între ele, primul cuvânt nu a mai fost unul decisiv, ci unul de întâmpinare, de ademenire, de cucerire. Introducerile au devenit convenţionale sau pur explicative. Propedeutica de salon a trecut şi în text. Legile retoricii au impus un plicticos – prin repetiţia mijloacelor – <i style="">captatio benevolentiae</i>. Astăzi, de obicei, acesta nu mai captează decât un lung căscat. Celălalt stil, mai brutal, după cum îi spune şi numele – <i style="">exortium ex abrupto</i> – are dezavantajul că, percutând ca un pumn într-o mânuşă de boxeur, ceea ce urmează s-ar putea să nu se ridice la intensitatea începutului şi să nască, încă o dată, treptat, dezamăgirea. Astăzi, toate începuturile sunt fie căldicele ca un vânt de primăvară, fie goale ca o mănuşă de box dintr-un cui.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoNormal"><span style="" lang="RO">Şi un blog este, oarecum, o lume. Vă invit să intraţi şi să participaţi la crearea ei. Sper să vă trezesc reacţii prin ceea ce scriu, pe care să vi le şi exprimaţi tot aici. Vă mulţumesc de pe-acum pentru tot! Este prima şi ultima oară când o fac. <o:p></o:p></span></p> mihai enehttp://www.blogger.com/profile/17874458736287244334noreply@blogger.com2