sâmbătă, 12 decembrie 2009

Pentru Marin Mincu

Scriu abia la o săptămână de la moartea lui Marin Mincu, deoarece am aşteptat să îmi treacă tulburarea şi să ajung să cred faptul că, într-adevăr, Marin Mincu nu mai este. Trebuia să citesc miercurea trecută la cenaclul Euridice, alături de prietenul Radu Vancu. Aşteptam încă un telefon de la M.M. care să îmi confirme că şedinţa se va ţine în acest format. Nu am ştiut de ce nu m-a mai sunat, am aflat cu stupoare, abia vineri la prânz, faptul că luni, după o emisiune la TVR Cultural – pe care, întâmplător, am şi privit-o –, a făcut un atac cerebral, a intrat în comă, pentru ca vineri dimineaţa să treacă în altă lume, poate mai bună. Cu greu pot accepta, chiar şi acum, că omul care degaja atâta forţă, dinamism, viaţă nu se mai află printre noi. De astăzi, vom vorbi numai de bine despre Marin Mincu. Toate animozităţile personale, controversele, atacurile, mergând până la injurie, trebuie lăsate la o parte. Rămâne o operă imensă, variată, compozită, de neocolit. Nu am întâlnit prea des un om care să iubească atât de sincer cultura română, pentru a cărei promovare, în special în Italia, a făcut mai mult decât orice ambasadă, decât orice institut cultural. Rămân mărturie antologiile, traducerile, propriile cărţi scrise direct în italiană, apărute la edituri prestigioase şi câştigătoare de premii importante. Dacă s-ar fi putut, Marin Mincu ar fi trebuit clonat şi trimis în fiecare centru unde se află o catedra de românistică – sunt convins că în 10 ani chipul culturii – mai ales al literaturii – române în lume s-ar schimba radical. L-am auzit, la Cluj, vorbindu-ne tuturor despre cât de important este să facem ceva concret pentru cultura română în spaţiile occidentale unde ajungem. Personal, nu am avut nicio experienţă neplăcută cu Marin Mincu, dimpotrivă, de fiecare dată a fost mai mult decât respectuos şi chiar binevoitor, el, conflictualul prin excelenţă. Îmi rămân doar amintiri frumoase cu acest excepţional intelectual, foarte greu de suportat pentru alţii, dar pentru care a sosit vremea recunoaşterii sine ira et studio. Măcar acum. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

marți, 1 decembrie 2009

Ziua Nationala - ce sarbatorim?

E 1 decembrie. Ziua Naţională. Oare simte cineva ceva cu adevărat, dincolo de discursuri sforăitoare, parade, mititei şi nevoia de sărbătoare?! Când eram copil, şi chiar mai târziu, eram foarte înflăcărat, impresionat de istoria din care eram condamnaţi să ieşim bine. Astăzi mi-e greaţă de toată mascarada asta desuetă, un fel de machism naţional, în spatele căruia se cască un gol imens. Nu contest că orice individ este profund influenţat de mediul în care se formează, de genele pe care le primeşte, de limba în care îşi construieşte universul (şi care e poate mai importantă decât celelalte două). Este tot atât de evident că nu ne alegem locul unde ne naştem, dar, tot aşa cum nu ne alegem nici genele, nu putem nega că ne determină într-o mare măsură. Însă totul se opreşte aici. Restul nu e decât un contract şi nu trebuie să ne închipuim nicio cauzalitate metafizică. Să ţi se ceară să mori pentru patrie în virtutea unui accident este tot atât de ridicol ca şi când ţi s-ar cere să mori pentru că te-ai născut în anul 1980. E mai important să trăieşti şi să creezi într-o ţară – şi, implicit, şi pentru ea – decât să mori pentru ea. Tocmai de aceea războaiele mi se par la fel de absurde, atunci când nu sunt întemeiate strict pe interese economice sau strategice – atunci nu sunt absurde, sunt doar ticăloase, ca şi indivizii care vor să profite de pe urma lor.
Aşadar, ce să sărbătorim, de fapt, mai ales când distanţa dintre o patrie înţeleasă metafizic şi cea reală, în care înjurăm zilnic, este atât de mare?! Ce îi face pe unii, în afară de moda americană, să îşi atârne steaguri la geamuri sau pe maşini?! Nici măcar acel „acasă” atât de invocat este un concept fals – m-am simţit cel puţin la fel de „acasă” în Austria, în Franţa sau în Anglia. Cred că afinităţile structurale sunt mai importante decât predefiniţiile spaţio-temporale, pe care oricum nu le poţi schimba şi nu îţi pot oferi decât, cel mult, o nevroză. Iar faptul că – la fel de întâmplător – prima mea plecare din România a fost pe 1 decembrie mi-a produs o satisfacţie imensă, tocmai împotriva tuturor clişeelor abstracte, cărora ironia sorţii le dă uneori câte un bobârnac delicios.

duminică, 29 noiembrie 2009

emisiune tvr3

Pe 8 decembrie, la ora 16.30, va invit pe TVR3 la un dialog despre literatura, lectura, viata... O emisiune realizata de regizorul Bogdan Dragan.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

101 romane

Pentru că tot este moda topurilor, a listelor, a exhibărilor etc., propun şi eu spre lectură o listă de 101 nu dalmaţieni, ci romane. Sunt şi câteva titluri considerate nuvele, cum ar fi Metamorfoza lui Kafka şi Moarte la Veneţia de Thomas Mann, dar care sunt mult prea importante şi mi-au plăcut în aşa măsură încât nu le pot ocoli (oricum, după standardele actuale, ele ar putea fi foarte uşor publicate drept micro-romane, mai ales în ceea ce priveşte Moarte la Veneţia). Am trecut pe această listă doar cărţi citite, canonice sau nu, dar care mi-au plăcut şi m-au convins să le recomand şi altora, nu despre care am auzit că ar fi extraordinare (recunosc că nu am apucat să citesc până acum, de exemplu, Moby-Dick, aşa că această listă e departe de a fi completă sau definitivă). Aştept sugestiile şi completările voastre!

PREFERINTELE MELE

Peter ACKROYD – Documentele Platon; Chatterton; Ultimul testament al lui Oscar Wilde
Gabriele D’ANNUNZIO – Il Piacere (Plăcerea)
Honoré de BALZAC – Iluzii pierdute; Moş Goriot; Femeia la treizeci de ani
Giovanni BOCCACCIO – Decameronul
Vitaliano BRANCATI – Anii pierduţi
Dino BUZZATI – Deşertul tătarilor
Italo CALVINO – Dacă într-o noapte de iarnă un călător
Albert CAMUS – Străinul; Ciuma
Mateiu I. Caragiale – Craii de Curtea-Veche
Férdinand CÉLINE – Călătorie la capătul nopţii; Moarte pe credit
Miguel de CERVANTES – Don Quijote
Julio CORTÁZAR – Şotron
Charles DICKENS – Oliver Twist; David Copperfield; Marile speranţe; Casa umbrelor
F. M. DOSTOIEVSKI – Crimă şi pedeapsă; Fraţii Karamazov; Idiotul; Însemnări din subterană
Umberto ECO – Numele trandafirului; Pendulul lui Foucault
Scott FITZGERALD – Marele Gatsby
Gustave FLAUBERT – Doamna Bovary; Salammbô; Bouvard şi Pecuchet; Educaţia sentimentală
John FOWLES – Magicianul; Daniel Martin; Iubita locotenentului francez
Théophile GAUTER – Domnişoara de Maupin
André GIDE – Paludes, Falsificatorii de bani, Pivniţele Vaticanului
William GOLDING – Împăratul muştelor
Thomas HARDY – Departe de lumea dezlănţuită; Tess d’Urbervilles
Hermann HESSE – Jocul cu mărgele de sticlă; Narcis şi Gură-de-Aur; Lupul de stepă
J.-K. HUYSMANS – În răspăr
James JOYCE – Portret al artistului la tinereţe; Ulise
Franz KAFKA – Procesul; Castelul; Metamorfoza
Milan KUNDERA – Insuportabila uşurătate a fiinţei; Cartea râsului şi a uitării
Choderlos de LACLOS – Legăturile periculoase
Giuseppe Tomasi di LAMPEDUSA – Ghepardul
Mario Vargas LLOSA – Războiul sfârşitului lumii; Conversaţie la Catedrala; Elogiu mamei vitrege; Mătuşa Julia şi condeierul
Jack LONDON – Martin Eden
Curzio MALAPARTE – Pielea
Thomas MANN – Muntele vrăjit; Casa Buddenbrook; Doctor Faustus; Moarte la Veneţia
Gabriel Garcia MÁRQUEZ – Toamna Patriarhului; Un veac de singurătate
Robert MUSIL – Omul fără însuşiri; Rătăcirile elevului Törless
Vladimir NABOKOV – Lolita
Giovanni PAPINI – Un om sfârşit; Gog
Pier Paolo PASOLINI – Petrol
Boris PASTERNAK – Doctor Jivago
Cesare PAVESE – Meseria de a trăi
Camil PETRESCU – Patul lui Procust
Gaius PETRONIUS – Satyricon
Marcel PROUST – În căutarea timpului pierdut
Pascal QUIGNARD – Toate dimineţile lumii; Terasă la Roma
François RABELAIS – Gargantua şi Pantagruel
Ernesto SÁBATO – Tunelul; Despre eroi şi morminte
Marchizul de SADE – Justine
J. D. SALINGER – De veghe în lanul de secară
Jean-Paul SARTRE – Greaţa
Alexandr SOLJENIŢÎN – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici; Arhipelagul Gulag
STENDHAL – Roşu şi negru; Mănăstirea din Parma
Lawrence STERNE – Viaţa şi opiniunile lui Tristam Shandy, Gentleman
Italo SVEVO – Conştiinţa lui Zeno
Patrick SÜSKIND – Parfumul
L. N. TOLSTOI – Război şi pace; Anna Karenina; Învierea; Moartea lui Ivan Ilici
Marguerite YOURCENAR – Memoriile lui Hadrian; Alexis
Oscar WILDE – Portretul lui Dorian Gray

miercuri, 4 noiembrie 2009

Despre imaginaţie

Oscar Wilde avea, ca de obicei, perfectă dreptate: toate nenorocirile din lume vin din lipsă de imaginaţie. Atât nefericirile individuale, cât şi marile drame ale umanităţii au la bază, în mare măsură, o profundă carenţă imaginativă. Răul vine când nu ne imaginăm cum este să fii celălalt, ce s-ar putea întâmpla într-o situaţie anume, ce alte căi de rezolvare s-ar putea găsi pentru problemele ivite la un moment dat. Nu suntem ocoliţi nici măcar în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, de multe ori alegerile proaste pe care le facem fiind rodul tot unei flagrante lipse a imaginaţiei.
Unii ar spune că, dimpotrivă, raţiunea este cea care trebuie să funcţioneze, că totul se poate rezolva oarecum logic şi matematic. Desigur, asta numai în cazul în care ai ce algoritmiza, când ai date clare din care să poţi construi ipoteze şi concluzii – de cele mai multe ori însă totul se află încă în spectrul potenţialităţii, nimic nu e aşa de exact precum s-ar cere în teorie. Şi atunci biata raţiune insuficientă trebuie ajutată neapărat de imaginaţia care ştie să vadă şi să construiască acolo unde datele sunt friabile sau lipsesc cu desăvârşire. Deprivată de imaginaţie, raţiunea ajunge la un nivel contabil. Lipsa imaginaţiei naşte tirania raţiunii. Care, desigur, naşte, la rândul ei, monştri mai teribili decât în cazul somnului.
Educaţia pe care o primesc copiii de astăzi nu are nicio legătură cu dezvoltarea imaginaţiei. Construcţia unor creiere matematice şi a unor suflete stricte conduce la o (pseudo)imaginaţie bine controlată şi la o sensibilitate minimală, atât cât să poată recepta sloganele publicitare şi ideologice. Se spune, în legătură cu jocurile pe calculator, că dezvoltă imaginaţie. Nu dezvoltă, de fapt, decât o imaginaţie rea (mauvaise imagination) – niciodată copilul nu se va pune în locul celui pe care l-a împuşcat pe ecran, niciodată nu va dori să vadă cum ar fi să aleagă altă cale decât cea indicată ca fiind corectă, niciodată nu-şi va pune problema fecundităţii sau esteticii eşecului. Jocurile virtuale îl învaţă jocul eficienţei, pregătindu-l pentru o societate care nu îi va cere decât acest lucru toată viaţa: să fie eficient, docil, să îşi îndeplinească sarcinile, să acumuleze, cu alte cuvinte, cât mai multe puncte, astfel încât să treacă la un level superior, moment în care va primi, desigur, şi bonusuri. Ceea ce dezvoltă acest mecanism este egoismul „pozitiv” (slujind mitul eficienţei) şi duşmănia pentru cei care îţi bat recordul, acumulând mai multe puncte sau mai repede. De fapt, în acest caz este şi mai grav, imaginaţia nelipsind cu totul, ea fiind doar deturnată. Egoismul este nevroza imaginaţiei.
O şcoală în care să se dezvolte imaginaţia şi sensibilitatea ar fi, în ochii societăţii eficienţei, una dintre cele mai anarhice instituţii.

vineri, 9 octombrie 2009

Danke schön, Herta Müller!

Prima ştire pe care am aflat-o când m-am întors din centru, la prânz, a fost despre acordarea Premiului Nobel germano-româncei Herta Müller. Am fost atât de surprins şi, oarecum, răvăşit, încât am uitat să mă bucur. Astă-seară, într-un colţ de bar, beau pentru asta.
Mai mult decât Brâncuşi sau Cioran, Herta Müller nu ne (mai) aparţine. Este scriitoare germană, născută în România – nici măcar de origine română. Însă, având în vedere că până la 34 de ani a crescut, s-a format şi a suferit în România, mă face să mă simt mult mai aproape de această scriitoare cu destin ciudat decât de nişte „români verzi” ca Păunescu sau Vadim. Faptul că scrie aproape numai despre România, cu sinceritate, pasiune, vigoare, fără ocol şi fără rest, ar trebui să ne-o apropie şi mai tare. Sper însă din toată inima să nu înceapă pe-aici, pe la noi, un snobism H.M., doar pentru că acum este un Nobel.
Herta Müller şi victoria ei mai reprezintă însă şi altceva decât un scriitor de calitate care primeşte un premiu extraordinar: este o recompensă (implicită) a unui destin vertical, H.M. fiind imaginea a ceea ce trebuie să fie un intelectual. Andrei Pleşu avea dreptate când spunea că ar trebui inventat pentru H.M. un Nobel pentru caracter. Poate că intelectualii aserviţi de pe prea-strâmtele maluri dâmboviţene vor privi mai atent şi vor lua aminte.
Nu i-am mulţumit în titlu Hertei Müller pentru câştigarea Nobelului. Premiul este al ei şi îi aparţine doar ei, nimeni nu ar trebui să şi-l mai asume, nici Germania, nici, cu atât mai puţin, România. Simt nevoia să îi mulţumesc pentru că a rezistat şi poate să ne ofere un dar mai preţios decât Nobelul: un exemplu! Astăzi, probabil că avem mai puţine destine exemplare decât premianţi Nobel. Acest premiu nu face decât să atragă atenţia şi mai mult asupra acestui destin şi scriiturii care îl mărturiseşte.
Aşadar, încă o dată: Danke schön, Herta Müller!

vineri, 2 octombrie 2009

Despre dedicaţii

În ultima vreme, am primit foarte multe cărţi, mai ales de la necunoscuţi şi, evident, cu dedicaţie. Am văzut şi dedicaţiile de pe cărţile altora şi ceea ce pot afirma este că, în general, nu-mi plac dedicaţiile. Sună, majoritatea, ori stupid, ori plat, nu spun nimic. Ce înseamnă „cu toată dragostea” dacă o spune/ scrie un autor pe zece cărţi?! Cui oferă, de fapt, sentimentul mult râvnit? E fals şi, pe deasupra, inutil. Cu toată stima sau preţuirea sau respectul sună şi mai plat şi cu atât mai mult fără nici un conţinut. Şi, desigur, dacă nu oferi întreaga… indiferent ce, devii suspect. Adică ce, umbli cu jumătăţi de măsură?! Ori toată… ori nimic. Şi dacă pentru o persoană „oficială” e, oarecum, scuzabilă lipsa de inventică, în ceea ce priveşte apropiaţii – prieteni, rude, colegi şi, mai ales, femei – lucrurile se schimbă radical. Lor ai putea, cel puţin ipotetic, să le spui orice, adică să fii jucăuş şi experimentalist – mai ales dacă „adrisantul” are şi oarece cultură şi/sau umor. În schimb, aceleaşi platitudini îngrozitoare. Şi, la fel de lipsit de eleganţă mi se pare să repeţi aceeaşi dedicaţie pentru două persoane diferite, atunci când ea conţine un element particularizant, iar nu o afirmaţie generală. Insă, despre eleganţă… mai greu în lumea noastră de elefanţi plină de porţelanuri.
Cred, totuşi, că am găsit o „formulă” (urăsc acest cuvânt – prea sec şi uniformizant) pentru o dedicaţie. Totuşi, este indicată folosirea ei cu parcimonie, pentru că forţa mesajului şi subtilitatea sa nu sunt de cheltuit pentru oricine. Ea ar suna cam aşa: „această carte (?), cu dragostea / prietenia „celui-mai-de-departe” / pentru „cel-mai-de-departe”. (A se vedea Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, partea I, cap. Despre iubirea de aproapele)

joi, 24 septembrie 2009

Folclor?!

Încă de la mare depărtare, se aud nişte scârţâieli înfiorătoare, sunete a căror stridenţă nu poate fi concurată decât de vocea spartă care le însoţeşte. Cu cât mă apropii de Piaţa MV, cu atât infernul auditiv se intensifică. Nu, nu universul e cel care a început să scârţâie din încheieturi, e doar un concert de muzică populară (N.B. nu manele!) în aer liber, cum se mai obişnuieşte joia. Puhoiul de lume strâns în piaţă mă face să cred că am ajuns în altă dimensiune. Nişte juni în jeans şi tricouri mulate, cu diverse inscripţii (evident, nimic fără Dolce & Gabbana!), încing o horă, mai să-şi rupă pantofii lăcuiţi, cu boturi alungite. Entuziasmul, ataşamentul, sensibilitatea lor pentru valorile tradiţionale mă înduioşează. Nu ştiu cine a numit oribilităţile astea folclor şi ce legătură au ele cu tradiţia. Şi dacă au, atunci mai bine ne-am dispensa imediat de această tradiţie ridicolă, care lezează orice simţ estetic. Muzica, o lălăială anostă, în ciuda ritmului de multe ori alert, dar repetitiv până la saţietate, ţipătoare, precum culorile pe care le poartă admiratorii care, cum altfel, ţipă şi ei cu voioşie ingenuă. Textele, producţii inepte, platitudini sforăitoare sau lacrimogene, atunci când nu de-a dreptul stupide, izvorâte, cum altfel, din înţelepciunea de veacuri a poporului, vărsate în rime şchioape, care insultă inteligenţa şi abolesc orice pretenţie de poezie. Cât prost gust şi lipsă de talent pot încăpea în lume ca să genereze asemenea cataclisme artistice?! Cine mai are iluzii iluministe poate fi lecuit repede după un astfel de spectacol trist, suportând însă toate efectele secundare pe care le dă luciditatea.

marți, 15 septembrie 2009

Kundera

Milan Kundera, în Cartea râsului şi a uitării, citându-l pe Goethe, din Divanul apusean-răsăritean : „Eşti în viaţă când mai trăiesc şi alţi oameni?” – cât de nietzscheană e această frază găsită la umanistul Goethe! Îl prefer pe acesta triumfalistului din Faust II, să mă ierte toţi cei ce încă mai cred în happy-end când e vorba despre om!…

Acelaşi Kundera mă face să simt un mare gânditor, ceea ce e mai mult decât un mare scriitor, atunci când găsesc la el două afirmaţii fundamentale: „lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării” (Gustav Husak fiind „preşedintele uitării”) şi, în cadrul aceleiaşi dialectici memorie-uitare: „memoria dezgustului este mai puternică decât memoria tandreţei”. Cred că sunt cele două axiome ale cărţii (fiecare roman bun conţine cel puţin o axioma).

Tot aici găsim, de asemenea, două feluri de râs: al Diavolului (original) şi al Îngerilor (imitativ). Râsul ridicol. Prefer să tac. Şi să mă încrunt.

luni, 7 septembrie 2009

LITOST

În Cartea râsului şi-a uitării, de Milan Kundera, găsesc un termen tare, specific cehilor, intraductibil într-o manieră precisă. Acest cuvânt este LITOST. El e definit de autor drept „o stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, descoperită pe neaşteptate”. Conform lui Kundera, descoperirea este urmată de dorinţa imperativă de răzbunare, vendeta făcând parte din litost. Percepută negativ, căci cumulează neputinţă şi orgoliu rănit, îi găsesc totuşi cel puţin două valenţe pozitive: conştientizarea propriei mizerii, chiar accidental descoperită, este primul pas spre luciditate, şi, în acelaşi timp, răzbunarea orgoliului rănit e o dovadă că mai există ceva în sine care merită apărat şi chiar resurse pentru a duce la bun sfârşit această acţiune care nu trebuie să fie în mod necesar una crudă sau absurdă.
Şi mai adaugă Kundera: „[…] istoria Cehiei este istoria litost-ei”. A cui să fie, oare, istoria noastră, a românilor?! Nu găsesc deocamdată nici un termen. Poate mioritismul, concept intraductibil şi Weltanschauung de neînţeles pentru cei din afară.
Şi, în acelaşi Kundera, ceva care la început poate stârni râsul, dar este un râs amar, diavolesc, care poate da acea stare de litost. Zdena îl acuză pe Mirek de faptul că „face dragoste ca un intelectual”. Aici intelectualii ar avea sigur ceva de comentat. Vorba lui Sollers: Bine că sunt doar scriitor… M-a ferit Dumnezeu să fiu intelectual!

sâmbătă, 5 septembrie 2009

crize

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine 2009 este cel mai prost an din istorie… cel puţin din istoria mea. Nici nu ştiu cu ce sa încep. Criza financiară este poate doar reflexul tuturor celorlalte rele, summa lor, pata colorată de pe hârtia de turnesol. Criza cea mai importantă nu este cea financiară, ci aceea spirituală, care de câteva decenii se adânceşte în tăcere şi presează din ce în ce mai puternic pe cerebelul atrofiat al lumii contemporane. Oameni debusolaţi, mici roboţei urmând neabătut linia partidului sau a firmei sau a familiei sau a altei entităţi castratoare. Intelectuali aserviţi, pramatii carismatice pentru vulg, securişti moralizatori, paiaţe nevertebrate, clanuri, clici, coterii, cine nu e cu noi e împotriva noastră etc.
Anul acesta a debutat cu demonstraţii studenţeşti în Germania şi Spania, cu continuarea grevelor şi mitingurilor din Italia şi cu o grevă nou-nouţă în universităţile franceze, una care a durat patru luni şi nici acum nu şi-a găsit o finalitate, în ciuda încetării ei.
Dincolo de asta, marile dezamăgiri se numesc Sarkozy (în criză de imagine şi el de ceva vreme) şi Obama, care nu au reuşit să realizeze aproape nimic din lucrurile pentru care au fost votaţi cu atât patos. Valul de entuziasm general i-a cam înecat. (Citeam, la un moment dat, cum i s-a stricat prompterul lui Obama chiar când îşi prezenta echipa şi distinsul prezident şi şef al guvernului SUA, nu a ştiut numele doamnei ministru care urma a fi prezentată – succesele mediatice îşi arată uneori şi latura ironică; de citit şi articolul just şi bine informat al lui Dumitru Radu Popa din ultimul număr al revistei „Cultura”).
La noi, ce să mai spunem, s-a instalat de cu zorii acestui an cel mai slab guvern pe care l-a zămislit şi, sper eu, îl va mai zămisli vreodată neamul românesc. Un guvern ca un fiu nevârstnic născut din relaţia dramatică de o noapte a Anei Pauker cu Emil Bobu. Domina dominatrix şi Mutulică cel Nătăfleţ.
În plus, majoritatea prietenilor mei au tot felul de probleme: de sănătate, de identitate, accidentale, cronice, minore, dar sâcâitoare, financiare, conjugale.
De mine nu mai povestesc nimic, pentru că, în logica acestui an, voi rata naraţiunea. Nu-mi va ieşi nici asta, aşa cum nu au ieşit nici celelalte. Şi cum nu era de ajuns că cele noi eşuau lamentabil, s-au mai destrămat şi cele vechi şi, până atunci, aparent bune. Singurul câştig: câţiva oameni interesanţi, de foarte bună calitate, cunoscuţi în ultimele luni, ceea ce îmi dă iluzia că încă merită să trăieşti.
Şi, vorba unui prieten, încă nu s-a terminat. Sper totuşi să fie doar un an păcătos pe care să îl uit cât mai repede. Dar mi-e deja teamă de borna temporală 2010.

luni, 31 august 2009

Întâmpinare. Primul text

Scriind într-o epocă alexandrină par excellence, fatalmente, şi acest prim text nu putea să fie decât o scurtă exegeză despre ce reprezintă primul text. Dacă dăm crezare Vechiului Testament, primul text ar fi fost unul scurt şi hotărâtor, ca toate evenimentele inaugurale: Să fie lumină! Simetric, am putea deduce că ultimul text sau gest va fi legat de stingerea luminii. Dar să nu mergem atât de departe. Primul text nu poate fi, aşadar, conform tradiţiei, decât unul decisiv şi miraculos, căci el dă naştere unei lumi. Abia mai târziu, când începuturile au început să se repete şi lumile să semene şi chiar să concureze între ele, primul cuvânt nu a mai fost unul decisiv, ci unul de întâmpinare, de ademenire, de cucerire. Introducerile au devenit convenţionale sau pur explicative. Propedeutica de salon a trecut şi în text. Legile retoricii au impus un plicticos – prin repetiţia mijloacelor – captatio benevolentiae. Astăzi, de obicei, acesta nu mai captează decât un lung căscat. Celălalt stil, mai brutal, după cum îi spune şi numele – exortium ex abrupto – are dezavantajul că, percutând ca un pumn într-o mânuşă de boxeur, ceea ce urmează s-ar putea să nu se ridice la intensitatea începutului şi să nască, încă o dată, treptat, dezamăgirea. Astăzi, toate începuturile sunt fie căldicele ca un vânt de primăvară, fie goale ca o mănuşă de box dintr-un cui.

Şi un blog este, oarecum, o lume. Vă invit să intraţi şi să participaţi la crearea ei. Sper să vă trezesc reacţii prin ceea ce scriu, pe care să vi le şi exprimaţi tot aici. Vă mulţumesc de pe-acum pentru tot! Este prima şi ultima oară când o fac.