Festivalul Shakespeare

Scriu la câteva săptămâni după încheierea Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova tocmai pentru a lăsa timpul să decanteze impresiile. Am avut parte de întreaga gamă: am văzut, la această ediţie cu tema „Hamlet”, câteva spectacole extraordinare, am ratat câteva reprezentaţii şi au existat şi înscenări mediocre sau dezamăgitoare.
Pentru mine, revelaţia a fost spectacolul lui Oskaras Korsunovas, a cărui montare extrem de puternică şi angoasantă m-a impresionat. O scenografie aparte, folosind doar nişte mese de machiaj, care trimiteau inevitabil la teatrul de dincolo de cortină, o muzică alcătuită mai mult din sunete parazite, greu de suportat ca atare, creând tensiune şi sugerând starea de criză şi de culpă în care se desfăşoară acţiunea, actori de excepţie, şi, peste toate, regia atentă la detalii, cu „rezolvări” ingenioase, dar în logic ansamblului – cu alte cuvinte, un spectacol care se susţine pe tot parcursul său, fără fracturi şi fără compromisuri.
Un spectacol de excepţie a fost şi cel berlinez, în regia lui Thomas Ostermeier, oarecum de aşteptat după tot ce auzisem despre el. Deşi unele accente „pop” puteau lipsi, cuvântul cheie al acestei reprezentaţii este acela de „spectaculos”: toate lucrurile se întâmplă în acest spectacol, de la un Hamlet care pare afectat de „sindromul Tourette”, care ajunge să cânte rap şi să dialogheze cu publicul în engleză, şi de la o Ofelie care e în acelaşi timp şi Gertrude (actriţa schimbă cu uşurinţă registrele), la un Polonius absolut fabulos şi la un Laertes care trage cu mitraliera la nuntă. Totul se desfăşoară însă într-o logică strictă, toate convenţiile sunt spulberate pe rând, uneltele sunt la vedere şi, cu toate astea, nu te simţi nicio clipă înşelat; actorii joacă, toţi, excelent, niciunul nu dă impresia că ar fi ratat ceva din înţelegerea rolului său – totul este asumat şi justificat ca atare.
Un alt spectacol bun, cu multe elemente de noutate, mai ales având în vedere zona de provenienţă, a fost cel al coreenilor, care au dansat, au cântat, au „şamanizat”, oferind un final deschis, complex, surprinzător şi derutant, diferit aproape total de atmosfera de până atunci a reprezentaţiei.
Un spectacol inegal a fost cel polonez. Cu o viziune hipersexualizată, dusă până la extrem – incestul este universalizat: atât Polonius, cât şi Laertes atentează permanent la Ofelia, Hamlet intră într-o schemă oedipiană, dezbrăcându-şi cu brutalitate mama, în scena de dinaintea morţii lui Polonius, Guildenstern şi Rosenkrantz sunt homosexuali şi travestiţi şi, în compania lor, nici Hamlet nu pare a se simţi prea bine, toate celelalte personaje sunt etern excitate, Ofelia se dezbracă atunci când te aştepţi mai puţin, pe Gertrude o dezbracă şi Claudius, şi Hamlet, dar mai ales se dezbracă singură, parcă nesuportând hainele de pe ea, se dezbracă şi actriţa care o interpretează în scena teatrului în teatru, şi, pentru că trebuia să fie contrapusă şi o replică masculină, Claudius aleargă gol pe toată scena şi se tăvăleşte fără sens. Frumoasă scena morţii Ofeliei, cât şi rezolvarea scenică a înmormântării sale, interesantă şi soluţia utilizării, pe fundal, a unor imagini preluate de pe camerele de supraveghere plasate în diferitele colţuri ale unui oraş. Totuşi, prea puţin pentru ca această montare să fie una de anvergură, prea multe clişee în rest, iar actorul din Hamlet – total neconvingător.
Marea dezamăgirea a venit din partea celuilalt lituanian, Nekrosius, al cărui Macbeth îl savurasem cu entuziasm la ediţia precedentă. Hamlet-ul său însă ratează tot ceea ce reuşeşte Macbeth. O metaforită cu slabe legături cu piesa parazitează viziunea de ansamblu, aproape că nu există nicio idee de personaj, toţi joaca la fel, iar atmosfera de Siberie îngheţată e total neinspirată, blănile purtate de personaje nu fac altceva decât să sporească senzaţia de apăsare pe care ţi-o lasă, fără să vrea, de multe ori, spectacolul. Actorii, uşor îmbătrâniţi, nu reuşesc să transmită mare lucru, deşi buni, îţi dau senzaţia de aleatoriu – fiecare dintre ei ar putea interpreta şi celelalte roluri (Claudius pe Polonius, pe Hamlet pe Laertes şi viceversa). Elementele de decor care fascinau în celălalt spectacol, aici nu transmit aproape nimic. Concluzia: se vede că este un spectacol din secolul trecut, care a obosit, în ciuda schimbării a două generaţii de actori sau poate tocmai de aceea.
Nu am văzut spectacolul japonezilor, care s-a transmis pe ecran şi care am înţeles că a fost foarte bun, şi nici cel al chinezilor, care am înţeles că a fost foarte slab. De asemenea, nu am văzut spectacolul americanilor de la „Wooster Group”, de care criticul George Banu nu era deloc încântat, după cum îmi afirma într-un interviu pe care i l-am solicitat după festival. Şi tind să îl creditez total pe George Banu, cu ale cărui opinii s-a întâmplat să fiu mai mereu de acord.
Punctul de maxim a fost, însă, întâlnirea cu Robert Wilson, unul dintre cei mai importanţi artişti din secolul XX şi care a intrat în forţă şi în cel de-al XXI-lea. Dincolo de conferinţa-spectacol în care şi-a povestit începuturile sale în teatru, cu amănunte biografice (păstrate, din câte am înţeles, la fiecare reprezentaţie de acest gen), cât mai ales disponibilitatea de a răspunde la întrebări, de a se confesa, de a se deschide către un public atent şi avid mi s-au părut extraordinare. Robert Wilson transmitea, îl simţeai autentic, orice grimasă studiată îndelung venea totuşi dinlăuntrul său. A vorbit timp de două ore şi apoi, după prezentarea filmului piesei sale Hamlet – un monolog, a mai rămas încă o oră la discuţii. Un personaj fabulos, una dintre marile întâlniri pe care le poţi avea şi care mi-a revelat un artist de forţă, ce ţi se impune ca atare, pe care îl poţi doar iubi sau urî, care nu te poate lăsa în nici un caz indiferent.
Iar la finalul acestui festival, regretul de a reveni cu picioarele pe pământ, la mediocritatea cotidiană a unei Craiove anoste şi fără suflu.

Craiova, eterna…

„În Craiova poţi fi academician, rector, savant, Premiul Nobel – dacă nu ai relaţii (de trib, gaşcă, bisericuţă), dacă nu ai un Naş, un cumnat, un fiu în post mare, eşti pierdut, nici loc la cimitir nu obţii…” (Ion D. Sîrbu, Jurnal, 1988)
După mai bine de 20 de ani condimentaţi cu democraţie originală, lucrurile nu par a se fi schimbat deloc. Clanurile, găştile, bisericuţele sunt înfloritoare, suntem în plin feudalism – orice semidoct ajuns într-o funcţie devine pe loc senior şi îşi arondează feuda cu pupincurişti, rude, vasali dispuşi să plătească un tribut cât mai important. Aici dacă nu eşti fiu/fiică, nepot/nepoată, fin şi afin (în ale matrapazlâcului), ţuţăr sau amantă – nu ai nicio şansă. Toate celelalte calităţi (inteligenţă, pregătire profesională, experienţă etc.) sunt secundare, dacă nu terţe. Cel mai important este să fii „al cuiva” (să nu uităm de prima întrebare ce ţi se pune, tradiţional, în aceste locuri: „Al cui eşti, maică?”), indiferent în ce mod – o ură grea se lasă asupra celui ce îndrăzneşte să fie independent, să nu se înroleze sub nici un drapel, să fie, cu alte cuvinte, liber. În locul tuturor compromisurilor, ţi se iartă orice, mai puţin libertatea, independenţa.
Caragiale, invitat să se mute la Craiova, avea, ca de obicei, dreptate: „Monşer, în Craiova nu se vine, din Craiova se fuge!” Şi, din câte îmi povestesc prietenii, toată România tinde să devină o Craiovă imensă şi apăsătoare.

serate ca la c'arte

Am plăcerea să vă invit, joi, 18 martie, de la ora 18.00, la lansarea Seratelor ca la c'arte !
După lansarea-pilot al cărei protagonist a fost poetul Adrian Bodnaru, primul episod îi va avea în centrul său pe Roxana şi Cătălin Ghiţă şi cartea lor despre Japonia (Darurile zeiţei Amaterasu). Astfel, din două în două săptămâni, veţi avea posibilitatea unei întâlniri cu diverşi scriitori – locali şi nu numai – care, cred eu, au ceva de exprimat în spaţiul literaturii române.
Vă aştept cu drag la librăria-ceainărie c'arte !

Back to the Doors

Doors este, dintre toate, poate, trupa mea cea mai de suflet. Nu există stranietate mai mare a sonorităţilor asociate cu stranietatea versurilor lui Morrison (nu extraordinare ca literatură, dar uluitoare ca document interior şi mai ales în cocteilul cu ritmurile lui Manzarek). Salut, aşadar, şi aştept cu înfrigurare, lansarea (pe 9 aprilie, în SUA) primului film documentar despre Doors, realizat în colaborare cu cei trei membri supravieţuitori şi intitulat When You’re Strange. Se cunoaşte nemulţumirea generată printre membrii şi apropiaţii trupei de filmul regizat de Oliver Stone în urmă cu aproape două decenii, Manzarek declarând chiar că acest documentar este „antidotul” la „Doors”-ul lui Stone. Deşi poate părea superficial sau nedrept, filmul artistic rămâne unul de referinţă, iar faptul că l-am văzut de cel puţin 100 de ori spune ceva. Sper totuşi ca documentarul ce va să vină să nu fie o plicticoasă prezentare a parcursului trupei şi doar atât (în ciuda materialelor inedite pe care le conţine şi care au fost deja anunţate). Şi un element atractiv suplimentar: vocea naratorului din documentar este cea a lui Johnny Depp. Nu pot să îi urez decât: Break on through!

Burj Al-Kitsch

Am asistat, acum câteva zile – live, cum altfel! – la ceremonia oficială a inaugurării celei mai înalte construcţii umane – Burj Khalifa din Dubai. El măsoară nu mai puţin de 828 metri, spre deosebire de Turnul Taipei, ex-deţinătorul recordului, cu „doar” 509 m, şi a costat un miliard şi jumătate de dolari. Faptul că ambele sunt în Asia, iar ultimul se află în Dubai, nu cred ca miră pe nimeni, asiaticii în general şi arabii în special suferind de o manie a grandorii – excesul de podoabe, încărcarea barocă, preţiozitatea detaliilor, etalarea unei bunăstări controversate. Să nu uităm şi de celebrul hotel de lux Burj Al-Arab (şi el de 321 m). Spre deosebire de acesta, care este o capodoperă arhitectonică, ultima ispravă a emirilor nu aduce nimic nou în peisajul artistic, nu revoluţionează cu nimic tehnicile de construcţie şi, din analizele pe care le-am citit în treacăt, se pare că nici profit nu prea va aduce, deoarece costurile de întreţinere sunt imense. Aşadar, singura lui calitate pare a fi mărimea – şi, cum ştim dintr-o cunoscută reclamă, mărimea contează. Ea reprezintă simbolul puterii, exhibarea forţei, delirul grandorii. Un exerciţiu exhibiţionist şi inutil. Căci ce altceva ar căuta un zgârie-nori de acest fel în plin deşert, unde nu numai că domină orice altă construcţie, dar unde este aproape lipsit de o vecinătate respectabilă. Faţă de colibele cu care s-a obişnuit peisajul, Burj Khalifa pare desprins dintr-un SF mediocru. Nu este nicidecum o izbândă a umanului, ci o sfidare a acestuia. Nu doar prin dimensiunile aberante ci prin iraţionalitatea sa.
În poveşti, printre multiplele probe la care este supus eroul, există, uneori, şi cea de a realiza o construcţie până la cer – de obicei, o scară sau un pod. Dezideratul părea a fi realizat, însă această construcţie nu duce la cer – nici pe departe A Stairway to Heaven, cum cântă cei de la Led Zeppelin –, ci doar îi zgârie puţin norii.

Pentru Marin Mincu

Scriu abia la o săptămână de la moartea lui Marin Mincu, deoarece am aşteptat să îmi treacă tulburarea şi să ajung să cred faptul că, într-adevăr, Marin Mincu nu mai este. Trebuia să citesc miercurea trecută la cenaclul Euridice, alături de prietenul Radu Vancu. Aşteptam încă un telefon de la M.M. care să îmi confirme că şedinţa se va ţine în acest format. Nu am ştiut de ce nu m-a mai sunat, am aflat cu stupoare, abia vineri la prânz, faptul că luni, după o emisiune la TVR Cultural – pe care, întâmplător, am şi privit-o –, a făcut un atac cerebral, a intrat în comă, pentru ca vineri dimineaţa să treacă în altă lume, poate mai bună. Cu greu pot accepta, chiar şi acum, că omul care degaja atâta forţă, dinamism, viaţă nu se mai află printre noi. De astăzi, vom vorbi numai de bine despre Marin Mincu. Toate animozităţile personale, controversele, atacurile, mergând până la injurie, trebuie lăsate la o parte. Rămâne o operă imensă, variată, compozită, de neocolit. Nu am întâlnit prea des un om care să iubească atât de sincer cultura română, pentru a cărei promovare, în special în Italia, a făcut mai mult decât orice ambasadă, decât orice institut cultural. Rămân mărturie antologiile, traducerile, propriile cărţi scrise direct în italiană, apărute la edituri prestigioase şi câştigătoare de premii importante. Dacă s-ar fi putut, Marin Mincu ar fi trebuit clonat şi trimis în fiecare centru unde se află o catedra de românistică – sunt convins că în 10 ani chipul culturii – mai ales al literaturii – române în lume s-ar schimba radical. L-am auzit, la Cluj, vorbindu-ne tuturor despre cât de important este să facem ceva concret pentru cultura română în spaţiile occidentale unde ajungem. Personal, nu am avut nicio experienţă neplăcută cu Marin Mincu, dimpotrivă, de fiecare dată a fost mai mult decât respectuos şi chiar binevoitor, el, conflictualul prin excelenţă. Îmi rămân doar amintiri frumoase cu acest excepţional intelectual, foarte greu de suportat pentru alţii, dar pentru care a sosit vremea recunoaşterii sine ira et studio. Măcar acum. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ziua Nationala - ce sarbatorim?

E 1 decembrie. Ziua Naţională. Oare simte cineva ceva cu adevărat, dincolo de discursuri sforăitoare, parade, mititei şi nevoia de sărbătoare?! Când eram copil, şi chiar mai târziu, eram foarte înflăcărat, impresionat de istoria din care eram condamnaţi să ieşim bine. Astăzi mi-e greaţă de toată mascarada asta desuetă, un fel de machism naţional, în spatele căruia se cască un gol imens. Nu contest că orice individ este profund influenţat de mediul în care se formează, de genele pe care le primeşte, de limba în care îşi construieşte universul (şi care e poate mai importantă decât celelalte două). Este tot atât de evident că nu ne alegem locul unde ne naştem, dar, tot aşa cum nu ne alegem nici genele, nu putem nega că ne determină într-o mare măsură. Însă totul se opreşte aici. Restul nu e decât un contract şi nu trebuie să ne închipuim nicio cauzalitate metafizică. Să ţi se ceară să mori pentru patrie în virtutea unui accident este tot atât de ridicol ca şi când ţi s-ar cere să mori pentru că te-ai născut în anul 1980. E mai important să trăieşti şi să creezi într-o ţară – şi, implicit, şi pentru ea – decât să mori pentru ea. Tocmai de aceea războaiele mi se par la fel de absurde, atunci când nu sunt întemeiate strict pe interese economice sau strategice – atunci nu sunt absurde, sunt doar ticăloase, ca şi indivizii care vor să profite de pe urma lor.
Aşadar, ce să sărbătorim, de fapt, mai ales când distanţa dintre o patrie înţeleasă metafizic şi cea reală, în care înjurăm zilnic, este atât de mare?! Ce îi face pe unii, în afară de moda americană, să îşi atârne steaguri la geamuri sau pe maşini?! Nici măcar acel „acasă” atât de invocat este un concept fals – m-am simţit cel puţin la fel de „acasă” în Austria, în Franţa sau în Anglia. Cred că afinităţile structurale sunt mai importante decât predefiniţiile spaţio-temporale, pe care oricum nu le poţi schimba şi nu îţi pot oferi decât, cel mult, o nevroză. Iar faptul că – la fel de întâmplător – prima mea plecare din România a fost pe 1 decembrie mi-a produs o satisfacţie imensă, tocmai împotriva tuturor clişeelor abstracte, cărora ironia sorţii le dă uneori câte un bobârnac delicios.