Craiova, eterna…

„În Craiova poţi fi academician, rector, savant, Premiul Nobel – dacă nu ai relaţii (de trib, gaşcă, bisericuţă), dacă nu ai un Naş, un cumnat, un fiu în post mare, eşti pierdut, nici loc la cimitir nu obţii…” (Ion D. Sîrbu, Jurnal, 1988)
După mai bine de 20 de ani condimentaţi cu democraţie originală, lucrurile nu par a se fi schimbat deloc. Clanurile, găştile, bisericuţele sunt înfloritoare, suntem în plin feudalism – orice semidoct ajuns într-o funcţie devine pe loc senior şi îşi arondează feuda cu pupincurişti, rude, vasali dispuşi să plătească un tribut cât mai important. Aici dacă nu eşti fiu/fiică, nepot/nepoată, fin şi afin (în ale matrapazlâcului), ţuţăr sau amantă – nu ai nicio şansă. Toate celelalte calităţi (inteligenţă, pregătire profesională, experienţă etc.) sunt secundare, dacă nu terţe. Cel mai important este să fii „al cuiva” (să nu uităm de prima întrebare ce ţi se pune, tradiţional, în aceste locuri: „Al cui eşti, maică?”), indiferent în ce mod – o ură grea se lasă asupra celui ce îndrăzneşte să fie independent, să nu se înroleze sub nici un drapel, să fie, cu alte cuvinte, liber. În locul tuturor compromisurilor, ţi se iartă orice, mai puţin libertatea, independenţa.
Caragiale, invitat să se mute la Craiova, avea, ca de obicei, dreptate: „Monşer, în Craiova nu se vine, din Craiova se fuge!” Şi, din câte îmi povestesc prietenii, toată România tinde să devină o Craiovă imensă şi apăsătoare.