joi, 24 septembrie 2009

Folclor?!

Încă de la mare depărtare, se aud nişte scârţâieli înfiorătoare, sunete a căror stridenţă nu poate fi concurată decât de vocea spartă care le însoţeşte. Cu cât mă apropii de Piaţa MV, cu atât infernul auditiv se intensifică. Nu, nu universul e cel care a început să scârţâie din încheieturi, e doar un concert de muzică populară (N.B. nu manele!) în aer liber, cum se mai obişnuieşte joia. Puhoiul de lume strâns în piaţă mă face să cred că am ajuns în altă dimensiune. Nişte juni în jeans şi tricouri mulate, cu diverse inscripţii (evident, nimic fără Dolce & Gabbana!), încing o horă, mai să-şi rupă pantofii lăcuiţi, cu boturi alungite. Entuziasmul, ataşamentul, sensibilitatea lor pentru valorile tradiţionale mă înduioşează. Nu ştiu cine a numit oribilităţile astea folclor şi ce legătură au ele cu tradiţia. Şi dacă au, atunci mai bine ne-am dispensa imediat de această tradiţie ridicolă, care lezează orice simţ estetic. Muzica, o lălăială anostă, în ciuda ritmului de multe ori alert, dar repetitiv până la saţietate, ţipătoare, precum culorile pe care le poartă admiratorii care, cum altfel, ţipă şi ei cu voioşie ingenuă. Textele, producţii inepte, platitudini sforăitoare sau lacrimogene, atunci când nu de-a dreptul stupide, izvorâte, cum altfel, din înţelepciunea de veacuri a poporului, vărsate în rime şchioape, care insultă inteligenţa şi abolesc orice pretenţie de poezie. Cât prost gust şi lipsă de talent pot încăpea în lume ca să genereze asemenea cataclisme artistice?! Cine mai are iluzii iluministe poate fi lecuit repede după un astfel de spectacol trist, suportând însă toate efectele secundare pe care le dă luciditatea.

marți, 15 septembrie 2009

Kundera

Milan Kundera, în Cartea râsului şi a uitării, citându-l pe Goethe, din Divanul apusean-răsăritean : „Eşti în viaţă când mai trăiesc şi alţi oameni?” – cât de nietzscheană e această frază găsită la umanistul Goethe! Îl prefer pe acesta triumfalistului din Faust II, să mă ierte toţi cei ce încă mai cred în happy-end când e vorba despre om!…

Acelaşi Kundera mă face să simt un mare gânditor, ceea ce e mai mult decât un mare scriitor, atunci când găsesc la el două afirmaţii fundamentale: „lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării” (Gustav Husak fiind „preşedintele uitării”) şi, în cadrul aceleiaşi dialectici memorie-uitare: „memoria dezgustului este mai puternică decât memoria tandreţei”. Cred că sunt cele două axiome ale cărţii (fiecare roman bun conţine cel puţin o axioma).

Tot aici găsim, de asemenea, două feluri de râs: al Diavolului (original) şi al Îngerilor (imitativ). Râsul ridicol. Prefer să tac. Şi să mă încrunt.

luni, 7 septembrie 2009

LITOST

În Cartea râsului şi-a uitării, de Milan Kundera, găsesc un termen tare, specific cehilor, intraductibil într-o manieră precisă. Acest cuvânt este LITOST. El e definit de autor drept „o stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, descoperită pe neaşteptate”. Conform lui Kundera, descoperirea este urmată de dorinţa imperativă de răzbunare, vendeta făcând parte din litost. Percepută negativ, căci cumulează neputinţă şi orgoliu rănit, îi găsesc totuşi cel puţin două valenţe pozitive: conştientizarea propriei mizerii, chiar accidental descoperită, este primul pas spre luciditate, şi, în acelaşi timp, răzbunarea orgoliului rănit e o dovadă că mai există ceva în sine care merită apărat şi chiar resurse pentru a duce la bun sfârşit această acţiune care nu trebuie să fie în mod necesar una crudă sau absurdă.
Şi mai adaugă Kundera: „[…] istoria Cehiei este istoria litost-ei”. A cui să fie, oare, istoria noastră, a românilor?! Nu găsesc deocamdată nici un termen. Poate mioritismul, concept intraductibil şi Weltanschauung de neînţeles pentru cei din afară.
Şi, în acelaşi Kundera, ceva care la început poate stârni râsul, dar este un râs amar, diavolesc, care poate da acea stare de litost. Zdena îl acuză pe Mirek de faptul că „face dragoste ca un intelectual”. Aici intelectualii ar avea sigur ceva de comentat. Vorba lui Sollers: Bine că sunt doar scriitor… M-a ferit Dumnezeu să fiu intelectual!

sâmbătă, 5 septembrie 2009

crize

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine 2009 este cel mai prost an din istorie… cel puţin din istoria mea. Nici nu ştiu cu ce sa încep. Criza financiară este poate doar reflexul tuturor celorlalte rele, summa lor, pata colorată de pe hârtia de turnesol. Criza cea mai importantă nu este cea financiară, ci aceea spirituală, care de câteva decenii se adânceşte în tăcere şi presează din ce în ce mai puternic pe cerebelul atrofiat al lumii contemporane. Oameni debusolaţi, mici roboţei urmând neabătut linia partidului sau a firmei sau a familiei sau a altei entităţi castratoare. Intelectuali aserviţi, pramatii carismatice pentru vulg, securişti moralizatori, paiaţe nevertebrate, clanuri, clici, coterii, cine nu e cu noi e împotriva noastră etc.
Anul acesta a debutat cu demonstraţii studenţeşti în Germania şi Spania, cu continuarea grevelor şi mitingurilor din Italia şi cu o grevă nou-nouţă în universităţile franceze, una care a durat patru luni şi nici acum nu şi-a găsit o finalitate, în ciuda încetării ei.
Dincolo de asta, marile dezamăgiri se numesc Sarkozy (în criză de imagine şi el de ceva vreme) şi Obama, care nu au reuşit să realizeze aproape nimic din lucrurile pentru care au fost votaţi cu atât patos. Valul de entuziasm general i-a cam înecat. (Citeam, la un moment dat, cum i s-a stricat prompterul lui Obama chiar când îşi prezenta echipa şi distinsul prezident şi şef al guvernului SUA, nu a ştiut numele doamnei ministru care urma a fi prezentată – succesele mediatice îşi arată uneori şi latura ironică; de citit şi articolul just şi bine informat al lui Dumitru Radu Popa din ultimul număr al revistei „Cultura”).
La noi, ce să mai spunem, s-a instalat de cu zorii acestui an cel mai slab guvern pe care l-a zămislit şi, sper eu, îl va mai zămisli vreodată neamul românesc. Un guvern ca un fiu nevârstnic născut din relaţia dramatică de o noapte a Anei Pauker cu Emil Bobu. Domina dominatrix şi Mutulică cel Nătăfleţ.
În plus, majoritatea prietenilor mei au tot felul de probleme: de sănătate, de identitate, accidentale, cronice, minore, dar sâcâitoare, financiare, conjugale.
De mine nu mai povestesc nimic, pentru că, în logica acestui an, voi rata naraţiunea. Nu-mi va ieşi nici asta, aşa cum nu au ieşit nici celelalte. Şi cum nu era de ajuns că cele noi eşuau lamentabil, s-au mai destrămat şi cele vechi şi, până atunci, aparent bune. Singurul câştig: câţiva oameni interesanţi, de foarte bună calitate, cunoscuţi în ultimele luni, ceea ce îmi dă iluzia că încă merită să trăieşti.
Şi, vorba unui prieten, încă nu s-a terminat. Sper totuşi să fie doar un an păcătos pe care să îl uit cât mai repede. Dar mi-e deja teamă de borna temporală 2010.