Despre imaginaţie

Oscar Wilde avea, ca de obicei, perfectă dreptate: toate nenorocirile din lume vin din lipsă de imaginaţie. Atât nefericirile individuale, cât şi marile drame ale umanităţii au la bază, în mare măsură, o profundă carenţă imaginativă. Răul vine când nu ne imaginăm cum este să fii celălalt, ce s-ar putea întâmpla într-o situaţie anume, ce alte căi de rezolvare s-ar putea găsi pentru problemele ivite la un moment dat. Nu suntem ocoliţi nici măcar în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, de multe ori alegerile proaste pe care le facem fiind rodul tot unei flagrante lipse a imaginaţiei.
Unii ar spune că, dimpotrivă, raţiunea este cea care trebuie să funcţioneze, că totul se poate rezolva oarecum logic şi matematic. Desigur, asta numai în cazul în care ai ce algoritmiza, când ai date clare din care să poţi construi ipoteze şi concluzii – de cele mai multe ori însă totul se află încă în spectrul potenţialităţii, nimic nu e aşa de exact precum s-ar cere în teorie. Şi atunci biata raţiune insuficientă trebuie ajutată neapărat de imaginaţia care ştie să vadă şi să construiască acolo unde datele sunt friabile sau lipsesc cu desăvârşire. Deprivată de imaginaţie, raţiunea ajunge la un nivel contabil. Lipsa imaginaţiei naşte tirania raţiunii. Care, desigur, naşte, la rândul ei, monştri mai teribili decât în cazul somnului.
Educaţia pe care o primesc copiii de astăzi nu are nicio legătură cu dezvoltarea imaginaţiei. Construcţia unor creiere matematice şi a unor suflete stricte conduce la o (pseudo)imaginaţie bine controlată şi la o sensibilitate minimală, atât cât să poată recepta sloganele publicitare şi ideologice. Se spune, în legătură cu jocurile pe calculator, că dezvoltă imaginaţie. Nu dezvoltă, de fapt, decât o imaginaţie rea (mauvaise imagination) – niciodată copilul nu se va pune în locul celui pe care l-a împuşcat pe ecran, niciodată nu va dori să vadă cum ar fi să aleagă altă cale decât cea indicată ca fiind corectă, niciodată nu-şi va pune problema fecundităţii sau esteticii eşecului. Jocurile virtuale îl învaţă jocul eficienţei, pregătindu-l pentru o societate care nu îi va cere decât acest lucru toată viaţa: să fie eficient, docil, să îşi îndeplinească sarcinile, să acumuleze, cu alte cuvinte, cât mai multe puncte, astfel încât să treacă la un level superior, moment în care va primi, desigur, şi bonusuri. Ceea ce dezvoltă acest mecanism este egoismul „pozitiv” (slujind mitul eficienţei) şi duşmănia pentru cei care îţi bat recordul, acumulând mai multe puncte sau mai repede. De fapt, în acest caz este şi mai grav, imaginaţia nelipsind cu totul, ea fiind doar deturnată. Egoismul este nevroza imaginaţiei.
O şcoală în care să se dezvolte imaginaţia şi sensibilitatea ar fi, în ochii societăţii eficienţei, una dintre cele mai anarhice instituţii.