Ziua Nationala - ce sarbatorim?

E 1 decembrie. Ziua Naţională. Oare simte cineva ceva cu adevărat, dincolo de discursuri sforăitoare, parade, mititei şi nevoia de sărbătoare?! Când eram copil, şi chiar mai târziu, eram foarte înflăcărat, impresionat de istoria din care eram condamnaţi să ieşim bine. Astăzi mi-e greaţă de toată mascarada asta desuetă, un fel de machism naţional, în spatele căruia se cască un gol imens. Nu contest că orice individ este profund influenţat de mediul în care se formează, de genele pe care le primeşte, de limba în care îşi construieşte universul (şi care e poate mai importantă decât celelalte două). Este tot atât de evident că nu ne alegem locul unde ne naştem, dar, tot aşa cum nu ne alegem nici genele, nu putem nega că ne determină într-o mare măsură. Însă totul se opreşte aici. Restul nu e decât un contract şi nu trebuie să ne închipuim nicio cauzalitate metafizică. Să ţi se ceară să mori pentru patrie în virtutea unui accident este tot atât de ridicol ca şi când ţi s-ar cere să mori pentru că te-ai născut în anul 1980. E mai important să trăieşti şi să creezi într-o ţară – şi, implicit, şi pentru ea – decât să mori pentru ea. Tocmai de aceea războaiele mi se par la fel de absurde, atunci când nu sunt întemeiate strict pe interese economice sau strategice – atunci nu sunt absurde, sunt doar ticăloase, ca şi indivizii care vor să profite de pe urma lor.
Aşadar, ce să sărbătorim, de fapt, mai ales când distanţa dintre o patrie înţeleasă metafizic şi cea reală, în care înjurăm zilnic, este atât de mare?! Ce îi face pe unii, în afară de moda americană, să îşi atârne steaguri la geamuri sau pe maşini?! Nici măcar acel „acasă” atât de invocat este un concept fals – m-am simţit cel puţin la fel de „acasă” în Austria, în Franţa sau în Anglia. Cred că afinităţile structurale sunt mai importante decât predefiniţiile spaţio-temporale, pe care oricum nu le poţi schimba şi nu îţi pot oferi decât, cel mult, o nevroză. Iar faptul că – la fel de întâmplător – prima mea plecare din România a fost pe 1 decembrie mi-a produs o satisfacţie imensă, tocmai împotriva tuturor clişeelor abstracte, cărora ironia sorţii le dă uneori câte un bobârnac delicios.