duminică, 23 mai 2010

Festivalul Shakespeare

Scriu la câteva săptămâni după încheierea Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova tocmai pentru a lăsa timpul să decanteze impresiile. Am avut parte de întreaga gamă: am văzut, la această ediţie cu tema „Hamlet”, câteva spectacole extraordinare, am ratat câteva reprezentaţii şi au existat şi înscenări mediocre sau dezamăgitoare.
Pentru mine, revelaţia a fost spectacolul lui Oskaras Korsunovas, a cărui montare extrem de puternică şi angoasantă m-a impresionat. O scenografie aparte, folosind doar nişte mese de machiaj, care trimiteau inevitabil la teatrul de dincolo de cortină, o muzică alcătuită mai mult din sunete parazite, greu de suportat ca atare, creând tensiune şi sugerând starea de criză şi de culpă în care se desfăşoară acţiunea, actori de excepţie, şi, peste toate, regia atentă la detalii, cu „rezolvări” ingenioase, dar în logic ansamblului – cu alte cuvinte, un spectacol care se susţine pe tot parcursul său, fără fracturi şi fără compromisuri.
Un spectacol de excepţie a fost şi cel berlinez, în regia lui Thomas Ostermeier, oarecum de aşteptat după tot ce auzisem despre el. Deşi unele accente „pop” puteau lipsi, cuvântul cheie al acestei reprezentaţii este acela de „spectaculos”: toate lucrurile se întâmplă în acest spectacol, de la un Hamlet care pare afectat de „sindromul Tourette”, care ajunge să cânte rap şi să dialogheze cu publicul în engleză, şi de la o Ofelie care e în acelaşi timp şi Gertrude (actriţa schimbă cu uşurinţă registrele), la un Polonius absolut fabulos şi la un Laertes care trage cu mitraliera la nuntă. Totul se desfăşoară însă într-o logică strictă, toate convenţiile sunt spulberate pe rând, uneltele sunt la vedere şi, cu toate astea, nu te simţi nicio clipă înşelat; actorii joacă, toţi, excelent, niciunul nu dă impresia că ar fi ratat ceva din înţelegerea rolului său – totul este asumat şi justificat ca atare.
Un alt spectacol bun, cu multe elemente de noutate, mai ales având în vedere zona de provenienţă, a fost cel al coreenilor, care au dansat, au cântat, au „şamanizat”, oferind un final deschis, complex, surprinzător şi derutant, diferit aproape total de atmosfera de până atunci a reprezentaţiei.
Un spectacol inegal a fost cel polonez. Cu o viziune hipersexualizată, dusă până la extrem – incestul este universalizat: atât Polonius, cât şi Laertes atentează permanent la Ofelia, Hamlet intră într-o schemă oedipiană, dezbrăcându-şi cu brutalitate mama, în scena de dinaintea morţii lui Polonius, Guildenstern şi Rosenkrantz sunt homosexuali şi travestiţi şi, în compania lor, nici Hamlet nu pare a se simţi prea bine, toate celelalte personaje sunt etern excitate, Ofelia se dezbracă atunci când te aştepţi mai puţin, pe Gertrude o dezbracă şi Claudius, şi Hamlet, dar mai ales se dezbracă singură, parcă nesuportând hainele de pe ea, se dezbracă şi actriţa care o interpretează în scena teatrului în teatru, şi, pentru că trebuia să fie contrapusă şi o replică masculină, Claudius aleargă gol pe toată scena şi se tăvăleşte fără sens. Frumoasă scena morţii Ofeliei, cât şi rezolvarea scenică a înmormântării sale, interesantă şi soluţia utilizării, pe fundal, a unor imagini preluate de pe camerele de supraveghere plasate în diferitele colţuri ale unui oraş. Totuşi, prea puţin pentru ca această montare să fie una de anvergură, prea multe clişee în rest, iar actorul din Hamlet – total neconvingător.
Marea dezamăgirea a venit din partea celuilalt lituanian, Nekrosius, al cărui Macbeth îl savurasem cu entuziasm la ediţia precedentă. Hamlet-ul său însă ratează tot ceea ce reuşeşte Macbeth. O metaforită cu slabe legături cu piesa parazitează viziunea de ansamblu, aproape că nu există nicio idee de personaj, toţi joaca la fel, iar atmosfera de Siberie îngheţată e total neinspirată, blănile purtate de personaje nu fac altceva decât să sporească senzaţia de apăsare pe care ţi-o lasă, fără să vrea, de multe ori, spectacolul. Actorii, uşor îmbătrâniţi, nu reuşesc să transmită mare lucru, deşi buni, îţi dau senzaţia de aleatoriu – fiecare dintre ei ar putea interpreta şi celelalte roluri (Claudius pe Polonius, pe Hamlet pe Laertes şi viceversa). Elementele de decor care fascinau în celălalt spectacol, aici nu transmit aproape nimic. Concluzia: se vede că este un spectacol din secolul trecut, care a obosit, în ciuda schimbării a două generaţii de actori sau poate tocmai de aceea.
Nu am văzut spectacolul japonezilor, care s-a transmis pe ecran şi care am înţeles că a fost foarte bun, şi nici cel al chinezilor, care am înţeles că a fost foarte slab. De asemenea, nu am văzut spectacolul americanilor de la „Wooster Group”, de care criticul George Banu nu era deloc încântat, după cum îmi afirma într-un interviu pe care i l-am solicitat după festival. Şi tind să îl creditez total pe George Banu, cu ale cărui opinii s-a întâmplat să fiu mai mereu de acord.
Punctul de maxim a fost, însă, întâlnirea cu Robert Wilson, unul dintre cei mai importanţi artişti din secolul XX şi care a intrat în forţă şi în cel de-al XXI-lea. Dincolo de conferinţa-spectacol în care şi-a povestit începuturile sale în teatru, cu amănunte biografice (păstrate, din câte am înţeles, la fiecare reprezentaţie de acest gen), cât mai ales disponibilitatea de a răspunde la întrebări, de a se confesa, de a se deschide către un public atent şi avid mi s-au părut extraordinare. Robert Wilson transmitea, îl simţeai autentic, orice grimasă studiată îndelung venea totuşi dinlăuntrul său. A vorbit timp de două ore şi apoi, după prezentarea filmului piesei sale Hamlet – un monolog, a mai rămas încă o oră la discuţii. Un personaj fabulos, una dintre marile întâlniri pe care le poţi avea şi care mi-a revelat un artist de forţă, ce ţi se impune ca atare, pe care îl poţi doar iubi sau urî, care nu te poate lăsa în nici un caz indiferent.
Iar la finalul acestui festival, regretul de a reveni cu picioarele pe pământ, la mediocritatea cotidiană a unei Craiove anoste şi fără suflu.

3 comentarii:

  1. nu pot accepta ca "zona de provenienta" poate scuza un spectacol prin definitie haotic din punct de vedere estetic... produsul corean nu a facut altceva decat sa aduca "mediocritatea cotidiană a unei Craiove anoste şi fără suflu" pe scena festivalului reusind sa o ilustreze in totalitate. pot vizualiza orice personaj din acea seara pe scena strazilor mele fara a observa contraste puternice... atat.
    mi-a facut placere sa citesc textul, a fost ca o seara in plus de festival

    RăspundețiȘtergere
  2. Pentru mine rămâne interesantă puterea acestor oameni de teatru, acestor artişti, de a reintepreta în stiluri cu totul surprinzătoare povestea, aparent simplă, a lui Hamlet. Ţin minte că am văzut, pe vremuri, la tv, şi o interpretare modernă a cunoscutei "Scapino", ca să nu mai vorbesc de la fel de surprinzătoarea montare a lui Horaţiu Mălăiele. Toate acestea duc la concluzia că piesele clasice sunt doar un pretext pentru marii creatori de a răstălmăci în moduri inedite poveştile clasice şi aparent simple. Aş vrea să văd, în acelaşi registru modern, şi un festival Caragiale. Cred că ar fi un regal. La fel ca "Shakespeare Festival"-ul lui Boroghină.

    RăspundețiȘtergere
  3. Poate eu nu sunt creditabil in ceea ce priveste critica teatrala - nici nu am spus ca sunt, acestea erau niste mici aprecieri de spectator. Dar pentru scepticismul rezervat montarii coreene, ofer un fragment al unui important critic de teatru - Ion Parhon, din aprecierile sale despre festival: „[…] cred că marea surpriză a festivalului s-a datorat reprezentaţiei aduse la Craiova de Street Theatre Troupe din Coreea, în regia lui Lee Youn-Taek. Dar ce surpriză! O adevărată revelaţie! Un spectacol de o neaşteptată stranietate, cu puseuri de o sangvinitate debordantă, dar şi cu scene de un savuros umor, sau pătrunse de o rafinată poezie, rar întâlnită în celelalte montări” (Scrisul Romanesc, nr. 5/2010, p. 16-17).

    RăspundețiȘtergere