Despre dedicaţii

În ultima vreme, am primit foarte multe cărţi, mai ales de la necunoscuţi şi, evident, cu dedicaţie. Am văzut şi dedicaţiile de pe cărţile altora şi ceea ce pot afirma este că, în general, nu-mi plac dedicaţiile. Sună, majoritatea, ori stupid, ori plat, nu spun nimic. Ce înseamnă „cu toată dragostea” dacă o spune/ scrie un autor pe zece cărţi?! Cui oferă, de fapt, sentimentul mult râvnit? E fals şi, pe deasupra, inutil. Cu toată stima sau preţuirea sau respectul sună şi mai plat şi cu atât mai mult fără nici un conţinut. Şi, desigur, dacă nu oferi întreaga… indiferent ce, devii suspect. Adică ce, umbli cu jumătăţi de măsură?! Ori toată… ori nimic. Şi dacă pentru o persoană „oficială” e, oarecum, scuzabilă lipsa de inventică, în ceea ce priveşte apropiaţii – prieteni, rude, colegi şi, mai ales, femei – lucrurile se schimbă radical. Lor ai putea, cel puţin ipotetic, să le spui orice, adică să fii jucăuş şi experimentalist – mai ales dacă „adrisantul” are şi oarece cultură şi/sau umor. În schimb, aceleaşi platitudini îngrozitoare. Şi, la fel de lipsit de eleganţă mi se pare să repeţi aceeaşi dedicaţie pentru două persoane diferite, atunci când ea conţine un element particularizant, iar nu o afirmaţie generală. Insă, despre eleganţă… mai greu în lumea noastră de elefanţi plină de porţelanuri.
Cred, totuşi, că am găsit o „formulă” (urăsc acest cuvânt – prea sec şi uniformizant) pentru o dedicaţie. Totuşi, este indicată folosirea ei cu parcimonie, pentru că forţa mesajului şi subtilitatea sa nu sunt de cheltuit pentru oricine. Ea ar suna cam aşa: „această carte (?), cu dragostea / prietenia „celui-mai-de-departe” / pentru „cel-mai-de-departe”. (A se vedea Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, partea I, cap. Despre iubirea de aproapele)