Folclor?!

Încă de la mare depărtare, se aud nişte scârţâieli înfiorătoare, sunete a căror stridenţă nu poate fi concurată decât de vocea spartă care le însoţeşte. Cu cât mă apropii de Piaţa MV, cu atât infernul auditiv se intensifică. Nu, nu universul e cel care a început să scârţâie din încheieturi, e doar un concert de muzică populară (N.B. nu manele!) în aer liber, cum se mai obişnuieşte joia. Puhoiul de lume strâns în piaţă mă face să cred că am ajuns în altă dimensiune. Nişte juni în jeans şi tricouri mulate, cu diverse inscripţii (evident, nimic fără Dolce & Gabbana!), încing o horă, mai să-şi rupă pantofii lăcuiţi, cu boturi alungite. Entuziasmul, ataşamentul, sensibilitatea lor pentru valorile tradiţionale mă înduioşează. Nu ştiu cine a numit oribilităţile astea folclor şi ce legătură au ele cu tradiţia. Şi dacă au, atunci mai bine ne-am dispensa imediat de această tradiţie ridicolă, care lezează orice simţ estetic. Muzica, o lălăială anostă, în ciuda ritmului de multe ori alert, dar repetitiv până la saţietate, ţipătoare, precum culorile pe care le poartă admiratorii care, cum altfel, ţipă şi ei cu voioşie ingenuă. Textele, producţii inepte, platitudini sforăitoare sau lacrimogene, atunci când nu de-a dreptul stupide, izvorâte, cum altfel, din înţelepciunea de veacuri a poporului, vărsate în rime şchioape, care insultă inteligenţa şi abolesc orice pretenţie de poezie. Cât prost gust şi lipsă de talent pot încăpea în lume ca să genereze asemenea cataclisme artistice?! Cine mai are iluzii iluministe poate fi lecuit repede după un astfel de spectacol trist, suportând însă toate efectele secundare pe care le dă luciditatea.